neaua nu m-atinge dar gandul ma doboara (11.2020)

de ce tot ce trebuie sa traiesc trebuie sa vina din urma mea? lacrimile pe care le plang nu sunt ale mele, doar mana cu care le sterg si care dibuie in bezna sa priceapa de unde au venit. lacrimile pe care le plang sunt ale tuturor si ale mele de peste tot si ma sugruma. tristetea pe care o sufar nu are nume, e o jale constanta care nu e a mea si ma urmareste si sub ochiul soarelui si sub burta valurilor. de ce fiecare secunda mi se petrece intr-o stare de apocalipsa? n-am mai inchis ochii de cand m-am nascut. si totusi, tendoanele mele sunt rigide, alerte, tari si gata de lupta. anticipativ. nu stiu ce astept sunt incordata si nu stiu ce-mi amintesc. ma oboseste ca nu gasesc. vreau doar sa gasesc ceva. nu-mi amintesc decat o pacura de purpura care mi se lipeste de gene ca un val de inmormantare. aminteste-ti de copilarie. nu mai gasesc nimic. aminteste-ti in trecut. pe filmul trecutului meu cineva a mazgalit cu carioca. totul s-a opacizat. nu am nici un reper. uita-te in viitor. vad cosciugul cu capacul deschis, care ma forteaza si ma vrea. simt solul umed si proaspat cum imi intra in nari si in urechi si in canalul lacrimal. numai in pamant mi s-ar scurge mercurul care ma intoxica. numai in pamant, care ar cadea usor ca un oftat. m-ar imbratisa si mi-ar absorbi, salbatic, tot mercurul care-mi fuge in capilare ca gonit de blestem. ca dintr-un suc cu pai, tot mercurul, cu buzele jilave si tuguiate intr-un sarut fetid si mi s-ar relaxa muschii oculari.
si atunci, as dormi si eu un somn fara vise si fara cuvinte, fara imagini, fara nimic, o plictiseala fara nimic, un somn al burtii pline si al duminicilor la biserica, un somn al ignorantei. as inchide ochii si m-as odihni pe-o parte, iar ultimul oftat mi-ar fi plin, cu pofta, dumnezeiesc.