Timpul va continua să treacă (08-10-2020; 20:46)

Ma indrept cu picioarele inciobite, pietrificate, pe autostrada soarelui. “Va fi bine? Va fi rau?” imi intreb imaginea ce se reflecta pe dindaratul talpii. Ea imi raspunde: “Timpul va continua sa treaca”.
La Ploiesti era campia asta masiva, penetrata de moarte, duhnea a incendiu si a ciuma, florile de floarea soarelui isi intorceau fata la cer. Frunze albe, mucegaite, obositoare nuante de alb calau, mizer, spalacit. N-am vazut nici un calaret dar i-am simtit frecventa in bocetul campiei il cautam cu ochii si nu il gaseam, ma uitam cat mai in zare si mi se taiau ochii in dunga orizontului. Ma blestemau uscaturile si se uitau la mine cu ochi rai si imi ziceau “Asa cum ne e noua sa va fie si voua! Asa cum ne e noua sa va fie si voua!” si nu mai taceau dracului din gura. Se aplecau pomii asupra mea cu ramurile ca niste brate de ceara si imi ciocaneau in geamul masinii. Voiau sa ma apuce de gat. Am tresarit imbratisata de teroare. Si mama statea tot asa chircita dar nu ne spuneam ca stiam ce inseamna. Imi negam asta in capul meu si tot ridicam volumul melodiei. Dadeam din talpi ca o maimuta la circ, dansand de frica si de nevoie, negam lantul care imi rodea din carne. “Se cheama adaptare”. Atunci, bune maimute suntem.
La Malaia, in contrast, era o natura ascutita ca un bisturiu, o natura frumoasa si fudula, pagana, nesimtita. Nu-mi zambeau, nu se uitau la mine pinii si nici vacutele bucalate (vai, si ce vacute!). Eu le zambeam, le faceam cu mana, le trimiteam pupicei in aer, era abundenta si risipa. Era ceva criptic si incognoscibil in spiralele radacinilor. A fost prima oara cand mi-a fost organic imposibil sa ma gandesc la suicid. Mi s-a parut un gand “absurd”. De altfel, tot in mod absurd, nu mai aveam nevoie de ganduri. M-am dedublat atunci in fluture, m-am vizitat intrand accidental in masina, curgea iarba de pe stanci cu tot cu pomii ei spanzurati, ma vedeam in fluture, si tot pe mine din afara mea – un val de constiinta se revarsa in vasul imaginii lui si a mea, ca doi fratiori.
El mi-a spus asa si va repet si voua, ca-mi sunteti dragi, dar numai putin ca e mult si va plictisesc, el mi-a spus:
De-acelasi neam suntem.
Tot idee catre viata suntem si noi, si voi. Acelasi foc de-a fi ne mana pe ambii.
Dar noi, noi suntem obiecti, unde se poate suntem, unde nu se poate, nu suntem si ne uscam.
Voi, voi sunteti oameni, voi unde se poate sunteti, unde nu se poate faceti.
Istoria ne duce pe cai separate, aveti un viitor potentat de geamuri ce bat in soare, unde noi doar ne indreptam bratele dar niciodata nu vom ajunge.
Ati putea sa fiti vii, cum ati fi fost vii inainte sa va nasceti.

Cred ca ma mintea, eu am vazut moartea de atatea ori incat o stiu ca pe poezie. Eu stiu cu ce se mananca disperarea si care e gustul inghititului in gol. Dar exista totusi o lumina ce ma alearga si ma indeamna in suturi la viata, fara voia mea, asa ca ma indrept cu picioarele inciobite, fracturate, pe autostrada soarelui.
Va fi bine? Va fi rau? Of, fir-ar sa fie de treaba, inainte mi le stiai pe toate, stateai lipita de spatele meu ca o omida, pacoste, si mi le spuneai fara sa vreau sa te ascult.
Acum imi spui nu stiu. “Timpul va continua sa treaca”. Se moare, soro, se moare rau de tot. Rau de tot si nu stiu ce sa fac. O sa mi se moara oricand, oricat, oricum, oriunde si nu stiu ce sa fac. Ce sa fac? Ma iau si eu dupa tine si zic ca mi-e indiferent. Stau la jug si eu, cum se sta, ca lumea, fiindca daca nu tine de mine, nu tine de tine, la naiba, nu tine nici de Dumnezeu…
(de cine tine atunci? de cine tine atunci? de cine tine atunci?)
“
“Timpul va continua să treacă” e singura concluzie care imi porneste picioarele.