bunica mea

bunica mea a facut doar doua clase. toata viata a lucrat ca santierista la combinatul chimic giurgiu. nu ca s-ar plange. uneori am sentimentul asta cand ma uit la ea ca a trait cea mai corecta viata omeneste posibil- n-a barfit, a muncit, si-a ajutat mereu semenii, a crescut doi copii bine asezati la casele lor, a fost sceptica fata de orice autoritate dar niciodata de dumnezeu, isi spune rugaciunea in fiecare noapte, face curatenie o data la doua saptamani, poate chiar mai des daca ii sare tandara, s-a integrat bine in societate, s-a adaptat usor, a stat cu gura pe mine, pe mama, pe tataie, pe tata, pe adi, pe petre, pe ana, pe toti, sa ne tinem de scoala si sa ne apucam de treaba. si nu ne-a fost atat de rau.

bunica mea nu stie limbajul literelor dar uneori am impresia ca vorbeste limbajul lucrurilor. universul ei se ordoneaza intre patru pereti, iar fiecare aspect care pare trivial- spre exemplu, uzul tocatorului cand iti tai salam da sau nu sau miscarea de sters mobila astfel incat sa nu iasa cu urme- devine problema de stat. se supara pe perne cand nu stau cum vrea ea, colt pe colt, vorbeste cu florile si le alinta ca sa creasca mari, blesteama cearsafurile si aspiratorul, uneori nu mai tace din gura si se cearta ore intregi. injura si lucreaza, injura si lucreaza.

abia dupa ce am crescut am realizat ca ea de fapt asa imi vorbeste, intrucat nici limbajul iubirii nu e pe genul ei (cam prefera limbile aspre). spre exemplu, folia pusa peste mancare ca sa nu i se strice gustul cand o bagi in frigider, frecventa cu care baga prosoapele la spalat astfel incat sa nu iasa “scoarta”, tehnica aia la sanki pe care nu am brodit-o niciodata de indesat lenjeria de pat sub saltea ca sa nu iasa cearsaful nici de-ar fi cutremur de 10 pe richter, lungimea ideala de impachetat pantalonii, la o treime, negresit ceaiul negru cu lapte din fiecare dimineata, neidulcit, negresit masa calda la pranz si intrebarea “ce vrei sa-ti fac maine?” (urmata bineinteles de o pauza ca doar sunt cea mai mare nesimtita), cele doua “senvise” bagate zilnic in ghiozdan din care se manca mereu ba unul, ba niciunul, sau (asta e din vremurile bune) banii pentru mancare bagati in portofel, cand inca mai avea incredere ca nu-mi iau altele de ei, dar poate, in mod ironic, foarte foarte ironic, cel mai mare gest de iubire al ei a fost tocmai faptul ca a stat cu gura pe mine:

“ai mancat?”, (=asa cred eu ca ti-e bine)

“pune mana si mananca”, (=iti vreau binele cu forta)

“hiiiiiiii! ai picioarele sloi de gheata!”, (=raceste fata mea!!!)

“apuca-te de teme si nu mai pierde vremea”, (=vreau sa te stiu fata serioasa)

“mai lasa-l dreacu de telefon ca l-ai incins”,

(=vreau sa te stiu fata serioasa)

“pune mana si strange cartile alea ca e la tine pe birou magaru”, (=?????)

“doarme locul sub tine /esti necherchelita/doarme inima in tine/esti netantoala” (=te vreau cat mai buna posibil)

“se pune prafu pe pianu ala”, (=mi-e cam drag sa te ascult)

“te uuuuuuuiti si te invarti sapte ceasuri” (=ad literam)

in mod ciudat, cand vin la noi prieteni sau rude, asprimea dispare, nu, se evaporeaza fizic, nici macar n-a existat, sunt inzestrata cu competente care parca mi le anulase, sau daca nu le am, ele nici macar nu conteaza. sunt “fata ei primianta”, bine, nu insista pe aceeasi nota ca dupa aia chiar mi-o iau un cap, ori poate, ma gandesc, se incurca in cuvinte. e greu sa inveti limbajul iubirii, cred ca am invatat-o cateva cuvinte de genul “bravo” sau “fata mea desteapta” dar ne-am blocat la “scuze” si “te iubesc”. de aceea vorbim disimulat, eu imi arunc hainele vraiste in dulap si ea imi face capul calendar.