30-07-2020; 03:00

Zambesti la mine si nu stiu ce inseamna. Ochii tai morti, ca de peste, sunt muti pentru mine, iar eu surda la ce vor sa-mi spuna. Iti urlu in ureche si-mi rastalmacesti cuvintele. De, surdu’ nu aude da’ le potriveste. Poate daca iti izbesc una in stomac te vei prinde sa te cari din drumul meu. De cateva saptamani, rasul meu, ca din gura de sarpe, e de venin, zgura uscata, glasul meu e o trambita sparta, iar vorbele mele, unghii pe asfalt, abrazive ca un smirghel, pe care dau o spoiala de sintaxa. Tot ce fac e de dragul de a face ceva si din frica de a nu face nimic, cu speranta ca poate mi se iveste ceva pe limba mea, sa-l inteleg, care sa-mi vorbeasca si caruia sa-i vorbesc. Daca l-as intalni, in genunchi l-as ruga sa ma duca acasa, in lacrimi i-as spune ca m-am pierdut intr-o tara straina, in care toata lumea da din gura si nimeni nu are urechi. Dar nu gasesc nimic, nici o caramida, nici o textila, nici praf pe sub unghii, nimic nu mi-e familiar. N-am mai vorbit o vorba in care cred de secole. Multi nu se prind si inca-mi vorbesc de parca as mai exista de fapt si de drept ca o fiinta umana. Eu sunt aici doar cu vocea si cu ochii, dar propozitiile mi se pierd in traducere si ti se izbesc de timpan ca de o toba moarta.
Sunt o papusa mecanica, inconjurata de oameni pe care nu-i vreau si care nu ma vor, dar care imi vorbesc doar fiindca ii aud.