Mi s-a mai intamplat 07.05.2020; 23:57

Niste scarbe de nori pe cer, niste jeguri, maloase, murdare, negre vere, negre ca dracul, negre ca pamantul din mormant, dar acoperite de o lumina laptoasa, laptisor de matca, si luna se pitea sub ele.
Ochii imi erau lipiti de poza lunii, as fi putut sa ma holbez ore-n sir fara sa clipesc, fara sa respir macar, eram intr-o transa schizofrenica.
Ii era frica sau se ascunde de mine?
Ma chema, imi zicea “Darut, Darut, Dariuca, vino la mama sa te spele, sa te puna-n albie, sa te acopar cu margaritare si flori-de-nu-ma-uita, sa te scuip pe ochi, sa te speli cu el ca o cerneala, sa ti limpezesc privirea…”
“Mi-e frica, mi-e frica”
Si nu minteam.
Inainte mi-era de frica de luna ca de privirea nemiloasa a lui Dumnezeu. Mi-era ca va cadea pe mine, ca gravitatia se va opri, ca Einstein e un prost, ma va sparge-n tandari, ma chema si nu mai vedeam decat negru in fata ochilor si auzeam, psihotic, un urlet cum crestea din fundul stomacului pana in trahee. Plangeam.
Mi-era ca va cadea tot cerul sub mine, ca nimic nu e real, nimic nu e aici, totul arde, Terra se va incinge ca un taciune si voi lua foc ca o furnica amarata, luna se va rostogoli ca o minge de fotbal si doar tamponul de nori o va prinde, oameni vor varsa sange intre oameni, Venus ma va orbi cu sclipirea ei diamantina si o ciuperca de hidrogen va sparge orizontul. Mi-era frica ca o sa mor.

Atunci cerul s-a rupt ca o foaie de biblie.

Am vazut, nu te mint, luna cum creste, si creste, si lumina ei cum acopera trei sferturi din suprafata Giurgiului, mare rau de altfel, cum caini nu mai latră și nu mai uruie nici un motor.
Luna m-a chemat, eram fata-n fata. Eram rece ca un sicriu, fata mi-era de marmura. Si m-a inghitit si am simtit cum mi se sfarama vertebrele, calciul din oase se transforma intr-o roca casanta, mi s-a umflat abdomenul si capul pana cand am devenit un sferoid, fata mi se basica cu miliarde de cratere. Eram de selenit si ma simteam pura ca o melodie.
Si-a zis asa: traiesti contextual, ce faci faci petru altii, nimic nu te reprezinta, esti o mumie, esti o maimuta cu cortex, esti un profil de instagram, lispita de suflet si de suflare de viata, gandesti mult si prost.

Daca m-ai intreba cine sunt ti-as zice numele, adresa, numele mamei si tatei, cnp-ul, profilul de instagram, prietenii, liceul, piesa preferata, poate ti-as zice si o carte. Dar nimic nu ma reprezinta, si nici pe tine, esti o gandire infipta intr-un cap care nici macar nu stii cum arata de la spate, ai niste maini de fidea si niste oase de piatra pe care le poti intelege doar subconstient. Cine esti tu de fapt? Nu te poti intreba fiindca nici nu poti raspunde.
Dar iti raspund eu: Eu sunt eu. Tu esti tu. Sunt gandirea care imi ordoneaza mersul, corpul si gandirea. Eu sunt un conglomerat cronologic de identitati ,sunt surasul de la rasaritul soarelui si oftatul lui de la apus. Sunt un lant de idei si de concepte pe care nici macar nu le pot verbaliza, barem vorbi. Sunt un izvor care a fost modelat intr-o albie de circumstante.
As fi putut fi complet altfel, sau poate as fi fost identic. Am mainile de carne si mainile de spirit; si faptul ca sunt ceva atat de abstract dar totusi atat de usor de reperat in carne e extraordinar de frustrant dar extraordinar de liberator.

Atunci luna s-a ascuns iar sub perdeaua de nori, care a acoperit-o ca si cand nici n-ar fi existat vreo luna vreodata pe lumea asta.

Mi-am zis, tragand calica din tigara, ca voi face ce fac pentru mine, iar sufletul, gingas, auzind toate, s-a invartit ca un delfin in mine intr-o forma de cerc.
Atunci am realizat ca nu e nimic mai real decat cerul din fata si pamantul de sub picioare.
Nu e prima oara. Mi s-a mai intamplat.
Dupa care am vazut masina de politie cu girofarurile stinse, ca un lup la panda, si am ras ca o hiena de cat de lipsit de rost e totul in afara de cerul din fata si pamantul de sub picioare.
Nu stiu de ce dar mi s-a mai intamplat.