marea se va continua
Bănică Daria
„…
– vezi că-i blană…
marea se va continua spre cer și soarele va arăta ca o făgăduință; îi voi spune că noi toți avem șansa noastră la fericire. reflectate în textura valurilor, razele soarelui mi se topeau dinspre cer spre mare ca o miere dulce, atât de reală încât mi se părea falsă, pictată într-un mod parcă inteligent. fiecare reflecție era o muchie de cosmos așternută pe planetă și puteam să jur că văd fiecare fractal într-un dialog algebric.
de ce eu? acum câteva săptămâni am crezut că fusesem blestemată cu povara apocalipsei. fericirea nu își mai avea locul în ecuația mea existențială. eram un paria al existenței, scuipată pe dinafară de mecanismul complex al fericirii, care mă refuza. și eram împăcată. fericirea nu fusese niciodată o abilitate în gândirea mea senilă. dacă mă refuza, și eu o refuzam pe ea, dar într-un mod deliberat. responsabil.
m-am așezat în lanul de flori și el mirosea a paradis. urma copaselor mele rămăsese încrestată în memoria ierbii, care îmi săruta greutatea. în spatele nostru, o umbră de curcubeu ne îmbrățișa coloana. gândul meu dement zbura la gândul apocalipsei și îi căutam însemnele în dosul palmelor. dar ochii mi se încrucișau și, făcându-mi în ciudă, vedeam degetele mele mai frumoase și mai moi decât înainte.
mare-mi-a spus că merit să fiu fericită. de ce? nu trebuia să trag destinul de coarne, să mă lupt cu titanii ca abia apoi să mă bucur de ultimul oftat al reușitei?
mă simt atât de fericită. mintea mea tace. spiritul meu e aerat și se înmoaie în vânt, își pierde conturul. mintea mea tace. soarele e o premoniție a unui viitor frumos, din el țâșnește o coloană de râs dincolo de atmosferă.
îmi aduc aminte de cum am ajuns aici, călătorind cu lama plajei, pe traseul fluviilor, al venelor și capilarelor. mai devreme. îmi aduc aminte de lacul sulfuric în care pluteam. și mai devreme, îmi aduc aminte – într-un izvor gândul îmi ieșea din artera logicii și scăpam de el ca de un cui spart. când te-am văzut că îl vedeai țâșnind puteam să jur că văd lumea altfel, filtrată cu extaz. și simt. vorbele pe care le spuneau atunci cântau din adâncul sufletului meu, rezonau a veacuri de singurătate și de adevăr și le-am spart de ochii tăi, care mă înțelegeau. când vorbeam parcă silabele se ciocneau de o cameră de rezonanță mică cât noi doi, unde nu mai scăpau pentru alții, când vorbeam aveai nevoie de o secundă ca să absorbi întregul conținut al realității mele, își aplecai bărbia în față și îți holbai ochii, cuvintele mele leneșe picurau ca roua pe lobul urechii tale. mă simțeam hyper-reală. de la atât extaz m-a luat cu leșin, te vedeam dublu, de două ori mai frumos, dar mi se împăienjenise privirea. ce îmi rămăsese de făcut? unde era marea, unde era soarele, unde era cuvântul care îmi stătea pe vârful limbii, pe care îl căutam? ele îmi șopteau din veacuri virtuale, într-un ecou opac: “departe, nu aici, departe.”
nu m-ai salvat de chinuri, uitându-te la mine cu niște ochii falși. ideea ta plecase, dispersată ca fata Morgana, m-am sculat paralizată și mi-am șters însemnele botezului sângeros. bătaia inimii mele rămăsese singurul reper care îmi ancora gândul în realitate.
mi-am petrecut următoarele săptămâni secată de serotonină și un monolog repetat îmi tânguia azilul minții.
picioarele îmi sângerau, mergeam pe muchia dintre două existențe, dar nu aparțineam niciuneia. cum voiam să trăiesc? cum voiam să mă comport? nu-mi place și mie să văd răsăritul mării într-o lună senină? să simt briza oceanului pe sub fustă? să simt gustul cireșelor într-o lună de mai? azi vedeam soarele și mâine îl blestemam. noaptea rău, dar ziua bine. zâmbeam mai larg, plângeam mai tare. organismul nu mai putea suporta întregul arpegiu al stărilor mele, claviatura neuronilor mei se tocise. adevărul e că mi-a fost dintotdeauna frică de raza blândă a soarelui, pe care o vedeam ascuțită într-un briceag.
în ciuda tumorii de plumb ce îmi distruge inima și îmi pulsează în artere, am decis să îmi întorc fața la lumină, care m-a înghețat cu un sentiment străin, insuportabil, probabil că și fericirea presupune un angajament asumat.
o să vină și ziua în care marea se va continua spre cer și soarele va arăta ca o făgăduință, dovadă a pașilor mei intenționați înspre răsăritul care mă așteaptă, croit pe măsura brațelor mele.
îmi voi rupe învelișul de voal de dinaintea pieptului și îmi voi permite să simt întregul spectru al emoțiilor, în întreaga lor intensitate.
nedefinind, nejudecând, voi izbi cronometrul mecanic al valvelor de pământ, îl voi anula. îl voi sparge cu spiritul. îi voi scuipa cu mintea. și numai atunci. numai atunci, alături de tine, sau alături de mine însămi, îmi voi smulge șansa mea la fericire cu ambreie mâini, lacomă, fudulă, voi fugi înainte în milenii și nu îmi voi întoarce capul la ce-a fost. niciodată.
Leave a Reply