de ce îmi e teama sa alerg dupa ce vreau?

de ce votez împotriva mea?

de ce merg aporetic ca un semn urias de intrebare?

o iau in patru directii

ca o unda cuantica in suprapozitie

tot ca ea fac colaps la contactul rece cu privirea

comportamentul meu e o traducere perpetuă a ochilor lor și a discursului lor

uneori mă surprind privindu-ma la sânge chiar si când nimeni nu ma vede

de ce imi intorc spatele la ceea catre care inima mea tanguie, ucigandu-ma,

si multumesc Domnului pentru duhul sorții care îmi arunca crengi uscate in hăul gol cuprins de brate?

a nega dorința e o virtute seculara sub tutela căreia ma sfărâm

ea îmi va fi epitaf si piatra de mormânt

în mașinația de a fi mai perfect, mai bun,

simt că las în urmă ceva substanțial,

un zâmbet, un haos,

un animal sângeros, un animal sălbatic

un om neprietenos și totuși,

mai adevărat.

un copil.

eram strâmbă, mi-au spus, si m-am indreptat,

eram urata, mi-au spus, si am înflorit ca o floare de trandafir,

eram dezordonata, mi-au spus, si m-am ordonat intr-un teanc de haine calcate

eram vicioasa, mi-au spus, si am lăsat veninul sa cada din venele mele,

eram bolnava, mi-au spus, si m-am învrednicit,

eram bizara, si m-am rafinat intr-o procesata feminitate,

intr-o forma ușor de digerat, comme un Madeleine

vai! ce minuni înfăptuiește mintea umană!

sunt conformă ideii. sunt nouă ca prin magie. sunt atingere. sunt ceea ce este atins. sunt ceea ce a fost atins de dinainte ca atingerea să se fii inventat. mă simt ca gustul de coca-cola. am gust de mercur. miros a cauciuc proaspăt.

am fost îndeajuns de naivă să confund magia cu fericirea.

m-au învățat sa tin gura deschisa si ochii lipiți;

caci orice zboara se mănâncă.

dar încă aud tic-tacul fusului orar care ma pornește ca un soldat în marșul eficienței.

eficiența e criminală;

eu ucid ore,

iar ziua mea o paranteza contingentă de la cafea la somn.

sunt o frunza in bătaia vântului

purtata de un timp neimportant,

al oamenilor neimportanți.

îmi ocupă tot timpul trecerea zilelor în decorul zugrăvit de familiaritate,

sunt atât de expusă la fețele zgâriate în ciment încât am vrednica senzație că le iubesc,

dar știu că dacă briza timpului m-ar brusca în polul opus al creației aș fi tot la fel de senină și de caldă

și aș iubi poate mai real pe cei de dincolo,

întrucât uit ușor

și învăț repede,

ca un pește inert în apa caldă a acvariului.