când să mă scurg pe jos

ma prinde tamponul de briză rece

depusă deasupra parchetului.

e un sentiment tare plăcut să vezi lumea cu capul în jos,

conceptul de tavan e o pată moartă

nu mai vie decât tine,

acrobat,

exersând pe marginea prăpastiei

dansul dintre viață și moarte,

ce înseamna să fii un mort cu ochii vii.

visez,

dincolo de acest mormânt de ciment

că mă topesc

iar tamponul de briză rece

îmi poartă cadavrul

peste câmpuri întinse ca ideea sublimului

de parfum de lavandă, sclipind erotic,

iar roua frunzelor mi se scurge în palmă,

pătându-mi pielea albită de colb.

soarele îmi sărută încheieturile mâinilor

iar stelele pomeții.

aerul mușcă din buzele mele,

făcându-și loc printre straturile de praf –

aerul mușcă din ochii mei,

prins pe cornee ca pe o lentilă fotografică,

amintire veșnică a regretelor.

muzica a murit în

legănarea timpului

și respirației,

iar gândurile mele sunt undeva departe,

agățate de tavanul cerului,

scrise în lumină solară.

mă gândesc la alb–

am nevoie de o pastilă

în formă de dumnezeu