Test document 7.txt (07.08.2018, 05:03)
in times when we're all complaining we don't have the time
how much time is enough time?
how much is enough for the human race?
distracted by comfort and illusion, distraught by reality
we so often find ourselves craving for more.
deceived and confused, vain and wicked
but simultaneosuly
in boundless colour bright and kind and selfless;
malicious, witty in their strive for survival
yet so absurdly bewitched by death,
the human race, truly whimsically retarded
but so unparalled in its diversity,
never ceases to amaze me.
i see the universe as a unflawed and infinite network of possibilities
a machinery i have to break apart and scrutinize
yet i still find myself in awe by this universe's aparent chaos that i couldn't foresee
/and that surpasses mine
and that surpasses mine
and that surpasses mine
Uneori (03.03.2020, 21:56)
(sub umbra unei sălcii, dupa muncă, 10 inși, '92)
G(placid, holbându-se în gol): ba, pupa-v-aș tălpile voastre, uneori mi-un dor de moarte...
(râs, trepidare, zarvă, murmur, zgomot, râs)
unul(amuzat, cu grupul): nu, că l-a luat, taticule, l-a luat!
altul(disprețuitor, ridicându-se în dorul lenii): eu când vă zic ca i-a luat lu' ăsta Dumnezeu mințile...
altul (sincer confuz, oarecum iritat): cum adică'm? cum vine asta? Adică dor de femeie, a?
G(usor revenit, cu un ton mai puțin afectat ca înainte, explicativ): Nu mă, dă-le dracu de femei...(revenind) Nu știu mă, ați mers așa, vreodata, seara pe întuneric?
unul(amuzat, imediat): 'te dreacu și te culcă atuncea!
(râs)
G (revenind): Nu știu, mă uit așa seara la cer, mă uit la stele și parcă și ele la mine,
unul(întrerupând, pe un ton jovial, ironic): Și ele la tine și tu la ele...aha...
G: si-mi zic "Doamne, nu mai bine era sa nu fiu?" (murmur colectiv) da' nu căă...asa că... nu mai pot de viață, că să-mi iau zilele, că astea, (frustrat, întrerupe) nu știu mă să explic...
(colectiv, aprobator): mhm...
G(holbându-se în continuare): da' nu știu...îmi zic...parcă era mai bine sa nu fiu deloc.(dezamăgit) nu știu, mă, nu știu, nu știu. Mi-e dor de moarte (resemnat că nu poate explica).(Depunând efort)Mi-e dor de moarte ca de ceva care
îmi era mie normal, poate înainte să mă nasc, poate.
mi-e dor de moarte. mi-e dor de moarte ca de o femeie.
(râs, trepidare, zarvă, murmur, zgomot, râs)
De-aș putea. (nu știu data, martie 2020)
De-aș putea
Te-aș smulge din coșciugul de ciment
Din putredul canion de cărbune și mahala
De la sânul pietrificat al celei ce ți-a dat viață și a uitat
Din ghearele ei de inox
Să te las să vezi lumina
De-aș putea
Ți-aș rupe pleoapele
Ca ochii tăi să nu mai sărute niciodata întunericul
Aș lăsa raza adevărului să-ți ardă retinele
Și arhanghelii să spargă tâmplele-ți pagâne
Să te spânzure de picioare
O, dar, de-aș putea
Ți-aș da foc la casă
Ți-aș lua haine noi și te-aș face Cezar
Te-aș învata iar lumea cum nici Solomon, dreptul, nu o știa
Să te fac să uiți păcatul din care te-ai născut
Doar de-aș putea
Ți-as da ochii mei
Să te las să vezi lumina,
Să te las să vezi limpede.
În adânc. Din jurnal (26.03.2020)
Trec, valurile, trec, trec. Cineva doarme în adânc, cu spatele la soare. Trec, valurile, trec, trec. Fulgera Zeus, turbeaza, urla babele de pe malul sângeriu al uscatului: "Demento!", "Demento!". Se întarâta, fierbe, clocoteste oceanul, dispera în spugemare, se duce si se întoarce generatie dupa generatie: cântareti, vloggeri, designeri grafici, cântareti, pictori, poeti, critici literari, unii mai vocali ca altii, fiecare pe barcuta lor de prastie, de papura, toti mor în larg. Urla babele: "Demento!", "Demento!". Ies noxe din adânc, se înnegreste apa. Zboara ferestrele si usile pe deasupra apei, 1000, respectiv 6.172 la numar, si înca 40.985 de colace de salvare, în ritm maniacal. Trec, valurile, trec, trec. Au murit babele, ceaiul, a murit gimnaziala de pe Negru Voda, a murit soarele.Incredibil! Nebuna si-a aprins o tigara! Incredibil! Arde oceanul, pica stelele una câte una, ca niste unghii taiate, margaritare, scântei de sudura, încing suprafata de tensiune a apei, o penetreaza, combustie, crapa placile tectonice. Face pif-paf din pistoale, op' sa murira, doi scapara. Incredibil ! Si-a aprins alta tigara, contempleaza teoria vidului, discuta Schoppenhauer (a început cartea, dar n-a avut timp s-o duca la capat). Incredibil! S-a pus la somn.
Asta fiindca, vezi tu, în adânc, straine, ai impresia ca totul e imagine, film în care, vezi tu, straine, esti un observator destept, discriminat. Si mai stii tu, straine, mi-o lene, mi-un somn straine, mi-un somn...
Daca viata e un vis, atunci as dormi pentru totdeauna. De ce vrei sa ma trezesti, sa ma perturbi?
This is my house. (01.04.2020; 03:40)
Its windows are caddishly black after traumatizing decades of being left to dust. Cobwebs are tangling, crocheting
convoluted highways, hotbeds of dirt and mold, of rotten flies, spiders, catterpillars and opal butterflies
all cohabit apathetically, disregarding one another's sorrow and transcience, everything has been buried to the ground.
This is my house. My bed is stained of ash and tears, chained with rusty threads, there I lie my quaking corpse.
This is my house. all I've eaten were cigarrete butts for the last 3 weeks. My eyes are superglued to the LCD;
everything is stuck in motion. Tap water tastes like blood, so I drink the morning dew when I can. My grating claws gleefuly
ballet on the keyboard; there, the textbox is overwhelmed with sunshines, smileys, and crying cats. But you see,
this flimsy cat isn't merely crying, it's crying while laughing, and that's how I feel- maniacally melancholic.
Because this is my house. And I won't let anyone in ever again.
You won't eat my food and relish in my shelter. You won't deplete my streams. I won't make you a cup of tea and
ask you to take off your shoes. I've locked the door thrice and stuffed the peephole with weeds. I'll dig a tomb
in front of my block, where the willow once were, so you'll never look for me. I'll garnish it with daisies and dandelions,
so you won't think I've been forgotten. I'll make a deal with Uriel to sing my tomb an empty tune, so you won't
think I'm in hell.
Because this is my house. And I won't let anyone in ever again.
15.04.2020
degeaba notez. mereu voi trai in prezent
so many moments i swore to myself i would never forget and i always do. life is such a bizzare amalgamation of circumstances.
de ce ne aduceam covoarele in fata blocului? de ce fiecare bunica fara exceptie avea cate un vitraliu cu bibelouri? I remember reaching to the willow's branches and trying to break its leaves in halves. remember the smell of leaves? remember running and running out of breath? remember having bruised knees ? remember washing your bruises with hot water? your mom yelling at you for hurting yourself? remember the smell of dust on your knees? remember the smell of your skin after a dive in the swimming pool? learning to tie your shoelaces? how did your mother smell? how did you feel on top of your father's shoulders? how did your father's hair feel ? you swore on god you would remember yourself. it's a pity. it's a pity. i'm stiching my paper selves, past and future, in a garland, and choke in a feeling of belonging. i am light.
experiment. nothing is paid attention to unless advertised. experiment: no one will ever truly read this.
because I, for you, as you are for me, am but a shadow, a representation, a bland simulacra of a being. you may touch me and feel that I'm there, and we would conjintedly smoke a cigarette, and share two pink-stained memories, but at the end of the day, we go sleep in seperate beds (not before scaring our cornea with the daily nocturnal instagram feed content). I live circumstantially for you. you'll read these paragraphs and ponder on what effect they wil have on your perception, and how you would have better written them yourself. I am for you an aesthetic, a persona, two strands of red dye, a star sign and a follower count.
i wish we could truly be together, embraced under the guise of iridescence.
Mi s-a mai intamplat
07.05.2020; 23:57
Niste scarbe de nori pe cer, niste jeguri, maloase, murdare,
negre vere, negre ca dracul, negre ca pamantul din mormant, dar acoperite de o
lumina laptoasa, laptisor de matca, si luna se pitea sub ele.
Ochii imi erau lipiti de poza lunii, as fi putut sa ma holbez ore-n sir
fara sa clipesc, fara sa respir macar, eram intr-o transa schizofrenica.
Ii era frica sau se ascunde de mine?
Ma chema,
imi zicea "Darut, Darut, Dariuca, vino la mama sa te spele, sa te puna-n albie,
sa te acopar cu margaritare si flori-de-nu-ma-uita, sa te scuip pe ochi, sa te speli
cu el ca o cerneala, sa ti limpezesc privirea..."
"Mi-e frica, mi-e frica"
Si nu minteam.
Inainte mi-era de frica de luna ca de privirea nemiloasa a lui Dumnezeu. Mi-era ca
va cadea pe mine, ca gravitatia se va opri, ca Einstein e un prost, ma va sparge-n tandari, ma chema si nu mai vedeam decat negru in fata ochilor
si auzeam, psihotic, un urlet cum crestea din fundul stomacului pana in
trahee. Plangeam.
Mi-era ca va cadea tot cerul sub mine, ca nimic nu e real, nimic nu e aici, totul
arde, Terra se va incinge ca un taciune si voi lua foc ca o furnica amarata, luna se va
rostogoli ca o minge de fotbal si doar tamponul de nori o va prinde, oameni vor varsa sange intre oameni,
Venus ma va orbi cu sclipirea ei diamantina si o ciuperca de hidrogen va sparge orizontul.
Mi-era frica ca o sa mor.
Atunci cerul s-a rupt ca o foaie de biblie.
Am vazut, nu te mint, luna cum creste, si creste, si lumina ei cum acopera trei sferturi
din suprafata Giurgiului, mare rau de altfel, cum caini nu mai latră și nu mai uruie nici un motor.
Luna m-a chemat, eram fata-n fata. Eram rece ca un sicriu, fata mi-era de marmura. Si m-a inghitit
si am simtit cum mi se sfarama vertebrele, calciul din oase se transforma intr-o roca casanta,
mi s-a umflat abdomenul si capul pana cand am devenit un sferoid, fata mi se basica cu miliarde
de cratere. Eram de selenit si ma simteam pura ca o melodie.
Si-a zis asa: traiesti contextual, ce faci faci petru altii, nimic nu te reprezinta, esti
o mumie, esti o maimuta cu cortex, esti un profil de instagram, lispita de suflet si
de suflare de viata, gandesti mult si prost.
Daca m-ai intreba cine sunt ti-as zice numele, adresa, numele mamei si tatei, cnp-ul,
profilul de instagram, prietenii, liceul, piesa preferata, poate ti-as zice si o carte.
Dar nimic nu ma reprezinta, si nici pe tine, esti o gandire infipta intr-un cap
care nici macar nu stii cum arata de la spate, ai niste maini de fidea si niste oase
de piatra pe care le poti intelege doar subconstient. Cine esti tu de fapt? Nu te poti intreba fiindca nici nu poti raspunde.
Dar iti raspund eu: Eu sunt eu. Tu esti tu. Sunt gandirea care imi ordoneaza mersul, corpul si gandirea.
Eu sunt un conglomerat cronologic de identitati ,sunt surasul de la rasaritul soarelui si oftatul lui de la apus. Sunt un lant de idei si de concepte
pe care nici macar nu le pot verbaliza, barem vorbi. Sunt un izvor care a fost modelat intr-o albie de circumstante.
As fi putut fi complet altfel, sau poate as fi fost identic. Am mainile de carne si mainile de spirit; si faptul ca sunt
ceva atat de abstract dar totusi atat de usor de reperat in carne e extraordinar de frustrant dar extraordinar de liberator.
Atunci luna s-a ascuns iar sub perdeaua de nori, care a acoperit-o ca si cand nici n-ar fi existat
vreo luna vreodata pe lumea asta.
Mi-am zis, tragand calica din tigara, ca voi face ce fac pentru mine, iar sufletul, gingas, auzind toate,
s-a invartit ca un delfin in mine intr-o forma de cerc.
Atunci am realizat ca nu e nimic mai real decat cerul din fata si pamantul de sub picioare.
Nu e prima oara. Mi s-a mai intamplat.
Dupa care am vazut masina de politie cu girofarurile stinse, ca un lup la panda, si am ras ca o hiena de
cat de lipsit de rost e totul in afara de cerul din fata si pamantul de sub picioare.
Nu stiu de ce dar mi s-a mai intamplat.
30-07-2020; 03:00
Zambesti la mine si nu stiu ce inseamna. Ochii tai morti, ca de peste, sunt muti pentru mine, iar eu surda la ce vor sa-mi spuna. Iti urlu in ureche si-mi rastalmacesti cuvintele. De, surdu' nu aude da' le potriveste. Poate daca iti izbesc una in stomac te vei prinde sa te cari din drumul meu. De cateva saptamani, rasul meu, ca din gura de sarpe, e de venin, zgura uscata, glasul meu e o trambita sparta, iar vorbele mele, unghii pe asfalt, abrazive ca un smirghel, pe care dau o spoiala de sintaxa. Tot ce fac e de dragul de a face ceva si din frica de a nu face nimic, cu speranta ca poate mi se iveste ceva pe limba mea, sa-l inteleg, care sa-mi vorbeasca si caruia sa-i vorbesc. Daca l-as intalni, in genunchi l-as ruga sa ma duca acasa, in lacrimi i-as spune ca m-am pierdut intr-o tara straina, in care toata lumea da din gura si nimeni nu are urechi. Dar nu gasesc nimic, nici o caramida, nici o textila, nici praf pe sub unghii, nimic nu mi-e familiar. N-am mai vorbit o vorba in care cred de secole. Multi nu se prind si inca-mi vorbesc de parca as mai exista de fapt si de drept ca o fiinta umana. Eu sunt aici doar cu vocea si cu ochii, dar propozitiile mi se pierd in traducere si ti se izbesc de timpan ca de o toba moarta.
Sunt o papusa mecanica, inconjurata de oameni pe care nu-i vreau si care nu ma vor, dar care imi vorbesc doar fiindca ii aud.
E real si e real (fragmente din jurnal)
27-08-2020; 18:25
Ganduri. Cuvinte. Ganduri. Cuvinte. In alt vis cand eram semiconstienta imi venise
gandul asta ca de fapt frazele, cuvintele, modul acesta sintactic de a gandi, sunt un mod foarte rudimentar de a ne exprima constiinta, fluxul acesta constant
de concepte si sentimente si idei. Ca de fapt noi suntem mai mult decat gandim, oarecum ne limiteaza.
De aici fraza, "sunt un lant de idei si de concepte pe care nici macar nu le pot verbaliza, barem vorbi". De fapt sunt mai mult decat pot sa exprim in cuvinte, cuvintele sunt niste unelte, ideile mele se duc mai presus
de mine, peste mine, sar din mine ideile cand ma uit inauntrul meu.
------------------------------------------------------------
Eu simt, eu nu gandesc, imi rezoneaza spiritul si vocea imi trambiteaza ca glasurile ingerilor la judecata de apoi. Imi spune mintea si luna imi picura ca ceara pe degete si cerul e o cerneala, da puiule, ce vezi e real, de fapt doar ce vezi e real si e real. Dar eu nu vad cu ochi de piele eu vad cu ochii mintii si ma orbeste lumina neantului dar e real si real. Cuvintele pe care le spun acum canta din mine si din calmul meu si ma simt ca un ocean albastru de lina. De senila.
De ce sa vrei sa gandesti in cuvinte cand poti gandi lumina (vezi in mintea ta?), sau melodia (auzi in mintea ta?), sau zambetul (zambesti in mintea ta? te-am prins, zambeai la mine, siretule...)? Si aceea e gandire puiutilor, filosofilor, gandirea in cuvinte iti releva doar vidul de sub picioare, haul penetrant, nu iadul, purgatoriul, adevarul cel mai adevarat, nimicul. Doar ca nimicul nu e real, e doar adevarat, si e doar o portita peste care eu sar, un tusti, un top, o usita, peste nimic e lumea frumoasa in lumina si sunet in care dorm, traiesc, si visez. Eu cand visez imi inchid cuvintele si gandesc in imagini, de altfel, voi faceti tot la fel. Ma mentin lucida pana in rasaritul somnului si cand ies din somn sunt cu cuvintele la gura, cu cuvintele care ma fac sa zbier, de aceea imi place sa tac si sa vad, fiindca atunci cand tac, vad ce e real si scap din mine inspre voi.
my beautiful persona, narcissus, rosebud
01-09; 02:58
im as good as my persona im as good as a like a follow count and a story response (on occasion, in moderation)
im as good as an outfit an image, an appearacna, a distant encounter like when im opposite side of the street
and our eyes lock, but when I open my mouth
jerky syllables come out like plagued wounds i cant look you in the eye don't get to know me better i cant have anything
to express ideas run from me when I want to adress them i am hollow as a pixel empty as a frame, debris, scattered.
i cant find my eyeglasses my vivison is blured .or is it tears? yeah thats daria, look at her. dont talk to her jsut
look at her i am hidden behing 11 proxies i cant make friends i trust hard and love harder. yeah , look at her.
slay queen! but dont speak to her she is boring painfully boring she cant make contact eye body hands emotions
her cheeks flush her presence is flying shrapnel against your cornea. repuslive, agressive. she speaks facts but she
can't explain them further
my friend, I am NOT a person when i log off my phone i just vanish. my bond with reality is severed
when you stop thinking about me. please keep thinking about me.
please i am worse than dead, i am forgotten. please read this and think about me, birth me into existence,
my persona, my beautiful wonderful intoxicating persona. i am forever, grateful, mother of my persona,
my beautiful persona, narcissus, rosebud.
La jug(24-09-2020; 14:56)
Mă simt pe mine devenind în timp ca pe o bandă rulantă
Cu o sfoară de mătase mi-e spânzurată limba de timpul din față, care mă pătrunde și mă lasă.
Mă pătrunde și mă lasă.
Șchiopătând în aer, mă simt devenind înainte și înapoi
Înainte și înapoi și înapoi și înapoi și dinaintea razei
Șchiopătând în aer, stau și am certitudinea că merg
Nu-mi pot nega certitudinea pașii mei stau și merg cum trebuie, cum se poartă
E hilar, este absolut hilar că nu înțelegi–
Eu mă simt pe mine devenind cu sfârșitul apăsând pe cornee,
cu un cordon ombilical de argint în jurul gâtului
el mă pătrunde și mă lasă, el mă pătrunde și mă lasă, el mă pătrunde și mă lasă
Timpul va continua sa treaca (08-10-2020; 20:46)
Ma indrept cu picioarele inciobite, pietrificate, pe autostrada soarelui. "Va fi bine? Va fi rau?" imi intreb imaginea ce se reflecta pe dindaratul talpii. Ea imi raspunde: "Timpul va continua sa treaca".
La Ploiesti era campia asta masiva, penetrata de moarte, duhnea a incendiu si a ciuma, florile de floarea soarelui
isi intorceau fata la cer. Frunze albe,
mucegaite, obositoare nuante de alb calau, mizer, spalacit. N-am vazut nici un calaret dar i-am simtit frecventa in
bocetul campiei il cautam cu ochii si nu il gaseam, ma uitam cat mai in zare si mi se taiau ochii in dunga orizontului.
Ma blestemau uscaturile si se uitau la mine cu ochi rai si imi ziceau "Asa cum ne e noua sa va fie si voua!
Asa cum ne e noua sa va fie si voua!" si nu mai taceau dracului din gura. Se aplecau pomii
asupra mea cu ramurile ca niste brate de ceara si imi ciocaneau in geamul masinii. Voiau sa ma apuce de gat.
Am tresarit imbratisata de teroare. Si mama statea tot asa chircita dar nu ne spuneam ca stiam ce inseamna.
Imi negam asta in capul meu si tot ridicam volumul melodiei. Dadeam din talpi ca o maimuta la circ, dansand de frica si de nevoie,
negam lantul care imi rodea din carne. "Se cheama adaptare". Atunci, bune maimute suntem.
La Malaia, in contrast, era o natura ascutita ca un bisturiu, o natura frumoasa si fudula, pagana, nesimtita.
Nu-mi zambeau, nu se uitau la mine pinii si nici vacutele bucalate (vai, si ce vacute!). Eu le zambeam, le faceam cu mana, le trimiteam pupicei in aer, era abundenta si risipa. Era ceva criptic si incognoscibil in spiralele radacinilor. A fost prima oara cand mi-a fost organic imposibil sa ma gandesc
la suicid. Mi s-a parut un gand "absurd". De altfel, tot in mod absurd, nu mai aveam nevoie de ganduri.
M-am dedublat atunci in fluture, m-am vizitat intrand accidental in masina, curgea iarba de pe stanci cu tot cu pomii ei spanzurati,
ma vedeam in fluture, si tot pe mine din afara mea - un val de constiinta se revarsa in vasul imaginii lui si a mea, ca doi
fratiori.
El mi-a spus asa si va repet si voua, ca-mi sunteti dragi, dar numai putin ca e mult si va plictisesc, el mi-a spus:
De-acelasi neam suntem.
Tot idee catre viata
suntem si noi, si voi. Acelasi foc de-a fi ne mana pe ambii.
Dar noi, noi suntem obiecti, unde se poate suntem, unde nu se poate, nu suntem si ne uscam.
Voi, voi sunteti oameni, voi unde se poate sunteti, unde nu se poate faceti.
Istoria ne duce pe cai separate, aveti un viitor potentat de geamuri ce bat in soare, unde noi doar ne indreptam
bratele dar niciodata nu vom ajunge.
Ati putea sa fiti vii, cum ati fi fost vii inainte sa va nasceti.
Cred ca ma mintea, eu am vazut moartea de atatea ori incat o stiu ca pe poezie. Eu stiu cu ce se mananca disperarea si care e
gustul inghititului in gol. Dar exista totusi o lumina ce ma alearga
si ma indeamna in suturi la viata, fara voia mea, asa ca ma indrept cu picioarele inciobite, fracturate, pe autostrada soarelui.
Va fi bine? Va fi rau? Of, fir-ar sa fie de treaba, inainte mi le stiai pe toate, stateai lipita de spatele meu
ca o omida, pacoste, si mi le spuneai fara sa vreau sa te ascult.
Acum imi spui nu stiu. "Timpul va continua sa treaca".
Se moare, soro, se moare rau de tot. Rau de tot si nu stiu ce sa fac. O sa mi se moara oricand, oricat, oricum, oriunde si nu stiu
ce sa fac.
Ce sa fac? Ma iau si eu dupa tine si zic ca mi-e indiferent.
Stau la jug si eu, cum se sta, ca lumea, fiindca daca nu tine de mine, nu tine de tine, la naiba, nu tine nici de Dumnezeu...
(de cine tine atunci? de cine tine atunci? de cine tine atunci?)
"timpul va continua sa treaca" e singura concluzie care imi porneste picioarele.
>neaua nu m-atinge dar gandul ma doboara
de ce tot ce trebuie sa traiesc trebuie sa vina din urma mea? lacrimile pe care le plang nu sunt ale mele,
doar mana cu care le sterg si care dibuie in bezna sa priceapa de unde au venit. lacrimile pe care le plang
sunt ale tuturor si ale mele de peste tot si ma sugruma. tristetea pe care o sufar nu are nume,
e o jale constanta care nu e a mea si ma urmareste si
sub ochiul soarelui si sub burta valurilor. de ce fiecare secunda mi se petrece intr-o stare de apocalipsa?
n-am mai inchis ochii de cand m-am nascut. si totusi, tendoanele mele sunt rigide, alerte, tari si
gata de lupta. anticipativ. nu stiu ce astept sunt incordata si nu stiu ce-mi amintesc. ma oboseste ca nu gasesc. vreau doar sa gasesc ceva.
nu-mi amintesc decat o pacura de purpura care mi se lipeste de gene ca un val de inmormantare. aminteste-ti de copilarie.
nu mai gasesc nimic. aminteste-ti in trecut. pe filmul trecutului meu cineva a mazgalit cu carioca. totul s-a opacizat. nu am nici un
reper. uita-te in viitor. vad cosciugul cu capacul deschis, care ma forteaza si ma vrea. simt solul umed si proaspat
cum imi intra in nari si in urechi si in canalul lacrimal. numai in pamant mi s-ar scurge mercurul care ma intoxica.
numai in pamant, care ar cadea usor ca un oftat. m-ar imbratisa si mi-ar absorbi, salbatic, tot mercurul care-mi fuge in capilare
ca gonit de blestem. ca dintr-un suc cu pai, tot mercurul, cu buzele jilave si tuguiate intr-un sarut fetid si mi s-ar relaxa muschii oculari.
si atunci, as dormi si eu un somn fara vise si fara cuvinte, fara imagini, fara nimic, o plictiseala fara nimic, un somn al
burtii pline si al duminicilor la biserica, un somn al ignorantei. as inchide ochii si m-as odihni pe-o parte, iar ultimul oftat
mi-ar fi plin, cu pofta, dumnezeiesc.
2223 (01-12-2020)
simt aerul
sub mine
care se misca in valuri sub mine
si cerul
care bate-n apa ca un clopot in pamant
si-n mine
ca cununie a toate
nimic nu se misca fara sens
ca pasarea care injunghie cerul
asa si eu voi rasari o data
ca idee a ideii
si ma voi scufunda
nu in cimitir ci in voi
nimic nu se misca in linie
nu in punct ci in valuri se misca aerul
si simt aerul cum sa misca
in valuri
ca niste puncte de suspensie
asteptand raspunsul meu
Mintea mea tace (15.01.2021; 00:38)
E undeva la mine un bivol cu coastele care ies pe dinafara sangerand din toate fibrele, ochii topiti ii ies din orbite si se flescaie pe zgura. Ma aproprii de el solidificata, gravitatia imi lipeste picioarele de scoarta terestra, pasii mei sunt de plumb, ma uit mai indeaproape si intre matele lui era un sac de muste si putea a zarzavat. Dar deja era poveste veche; nu imi mai pasa.
Cerul e blestemat, intre degetele de la picioare imi aparusera lacuste si dintre dinti imi ieseau molii maxilarul se inclestase atat de tare incat dintii imi trosneau, puteam doar sa gem un ah, ca dupa sa imi gasesc dintele in palma. Din cand in cand imi trosneam capul la loc, dar pana la urma urmei si bratele mi se innegrise, erau o materie straina. Lucram din disperata ele dar amortisera. Totul devenise un lucru apocaliptic,(pana si emotia asta isi are originea de undeva, cred, totul e din ciuma si din nevoia de a iesi peste ea). Vedeam tot si imi ziceam "Hei! Sunt desteapta rau de tot!" si, nu stiu de ce, dar ochii imi ieseau din lacrimi si nu mai puteam sa vad de lacrimi. Totusi, imi trageam de pleoape ce sa vad si vedeam (a thread)💕🎶💞:
1. ✨vedeam societatea capitalista accelerata la ridicol un gand fiind inlolcuit de altul in ritm dement intr-o goana dupa lumina care devenise deja amintere in spatele retinei.
2. 🌈nu ai timp decat de degetele de la mana stanga ti se distanțează de periferic; nu mai sunt chiar "ale tale" sau de un dus din cand in când si cand faci asta te simti "productiv". nuanta devine binar dar s-a si mutat in viitorul e deja trecut. e deja trecut. e deja trecut. e deja trecut. conștiința nu iti da timp sa procesezi asta; actul de a constientiza insusi e o pierdere de vreme viitorul e trecut si sprancenele imi erau lipite cu superglue de plasma chiar cu mana "mea" si aaaaaaaaaaaaaaaaaaaah ce imi placea cand ah!
3. 🙈sau mai I'm in the ghetto! Ra-ta-ta-ta! vedeam cate o gluma amuzanta sau cand arta era acaparata Pitica nenorocita... de capital iar experienta autentica era futila lol! pentru ca la nivel psihologic sinele What is up bros? My name's Peeeeewdiepieee...e inlocuit de perceptia sociala. exprimarea autentica era imposibila fiindca totul devena o plasticizare digerabila a unei idei, in conformitate cu un grup, esti doar de stanga sau doar de dreapta sau doar gay sau doar straight sau doar SLATT! BIH! ateu, dar intotdeauna OOPS, I, DID-IT-AGAIN! preocupat de perceptia altora, asa ca petreci veacuri ca sa ti-o perfectionezi, pe profilul tau, ca un bolnav YOU JUST POSTED CRINGE! cel mai mare fan, stai cu zilele. nu ma minti ca n-o faci. un pseudo-meta ca supa la cana a lui Warhol care nu era? Chile...anyways, so de fapt?. comentariu artistic? trebuia sa tragi substanta de unde ea de fapt Can I live? Can I fucking live? nu era, trebuie sa tragi THANK YOU GUYS SO MUCH! ca sa gasesti cand de fapt totul e de fapt incercarea bolnava si animalica de a "reusi", intr-un registru primitiv vorbind, (asta fiindca oglinda ca reper reflexiv iti e inlocuita de poza si de filtru) Shinji-i kagoen~al liderului de turma: MA PIS PE MINE DE RAS UITA-TEEEE! bani, putere, faima asta fiindca asta e tot ceea ce vezi: conturi cu cate Why are you gae? minim 1000 de followeri. si cum inimioara SA FIE PACEEEEEEEE! de pe Instagram se zbate la cate un like asa si a ta, organic aproape, sincronic, bate in acelasi ritm cu un ecran, ceva mort, dar care totusi iti incalzeste palma.
=>
4. Dumnezeu devine nici idee, nici antiidee, nu mai e nici macar mort, ci e calcat in picioare, e doar un estetic.
5. Din cauza nivelului de dopamina crescut pe care ti-l da interactiunea digitala, sensul nu mai e cautat, nici macar nu se afla in aria ta valorica, in care ca o gorila, cauti gratificarea instanta a placerii.
6. La nivelul asta masiv de productie si apatie fata de incalzirea globala, nu mai dau umanitatii decat cateva decenii de existenta.
7. In capitalism ma simt ca intr-o cusca, in sah mat, in care accelerationismul e atat de previzibil si de alert incat am impresia ca tot ce se putea intampla deja s-a intamplat.
Astfel spus, aceasta este dizertatia mea, una foarte nihilista, intr-adevar, dar este de apreciat considerentele
ca este foarte realista, si o sustin cu argumente aditionale precum ca acestea urmatoare:
A.1. Sunt foarte singura, de altfel, conditia umana este insuportabila si toti oamenii se vor simti la fel pana la sfarsitul vietii lor.
2. Uneori simt intregul spectru al suferintei umane cauzate din simplul fapt ca nu ne intelegem, la modul,ne portretizam drept victime si avem o gandire binara, schizofrenica, cu noi vesnic, zoroastric, benefactori, iar EI, vesnic, conspirationisti si manipulatori.
3. Uneori simt intregul spectru al suferintei umane si ma doare sufletul.
B.1. Tristetea melodramatica a "patului plin de lacrimi" a fost inlocuita cu dementa zambetului gol. De fapt, rad chiar mai des si ma simt mai bine. Exista in mine ceva pustiu si apatic care ma ingrijoreaza foarte tare.
C.1. Existenta mi-a aparut cum e ea de fapt, o intamplare a istoriei pe care nu mi-am ales-o, care e foarte foarte restrictiva, iar in capitalism si mai restrictiva.
2. Avand in vedere ca am deslusit si deconspirat aceasta societate nebuna, mi-ar fi foarte usor sa castig avand in vedere intelectul pe care il posed si instinctul egoist pe care, logic, il posed.
3. Astfel as putea fi: artist faimos producator de bani, CEO simpatic producator de bani, lucrator pe bani sau scriitor pe bani sau inca dependenta de parinti. As putea deveni politician si sa apar interesul banilor sau maicuta si sa nu apar banii dar sa nu traiesc nimic.As putea deveni profesor sau inspector sau as putea chiar sa ajung foarte departe in
cariera mea.
D. 1. Nu ma joc jocuri din astea de rahat.
In urma celor enumerate mai sus, va propun Consiliul Inalt Dumneavoastrelor, concluzia pertinenta si logica ca urmatoarele:
Art.1. Vreau sa ma sinucid cat mai repede.
Inca o noapte oribila, dizertam pe mama, logic ca asa ar trebui sa gandesc dupa inca o noapte in care am baut ca proasta ca sa reusesc sa adorm. In fine, ce ora e? 7. Fir-ar, azi trebuie sa ma mai uit pe Letterboxd, nu am mai vazut un film de 200 de ani. A da si trebuie sa imi scriu la Romana si la Engleza si sa ma pregatesc la BAC si la Istorie si la Romana. Si sa ma mai gandesc la articole pentru revista liceului. Si sa mai repet la pian. Azi am zis ca ma duc sa verific daca mi-au intrat bani pe card. Asa sunt eu in mod bizar functionez in cicluri, noaptea rau, dar ziua bine, nu stiu de ce sunt asa, oricum, asta e nebunia mea, e cam ciudata, sunt ciudata rau de tot, ce arde ceaiul asta, ce au mai vorbit astia pe grupul clasei, ce ma doare burta si capul si ma simt deshidratata, sarumana pentru ceai, da am pus in chuiveta, ma duc pana la baie are cineva nevoie, ce mai faci tataie, da facem "oalai", avem romana si nu trebuie sa intarzii prea mult, ma imbrac in ce o fi, ce urat am ajuns sa ma imbrac,
Atunci,
De pe geamul mic al baii ma uit inspre soare, care nu e aici pentru mine, nu e aici pentru nimeni, doar el pentru el insusi. Ii simt elipsa pe care ne invartim, cum noi mergem in jos dar el sta. Ma bate pe fata.
Pare ca se rasrfange in el de multe ori si se mananca, dar simultan creste, dar nu urat, nu inspre mine, ci doar in legea lui. Ochii mei nu inteleg asa culoare, deci il vad simplu, ca o gaura in panza atmosferei. Si nu, nu imi spune nimic, ma uit de doua ori inspre reflectia mea din oglinda. Iar s-a spart si imi sunt straina. Experienta asta nu are nici un sens, nimeni nu a pus soarele acolo, doar exista, nimeni nu m-a pus pe mine aici, doar exist ca sa il privesc, imaginea lui se traduce in capul meu ca idee.
Ma simt fericita. Mintea mea...tace...
instantaneu pe memoria fotografică (00:22; 14-04-2021)
moartea îmi vorbește dulce, cu șoaptă de înger. îmbrățișarea ei nu mă sperie, ci îmi pare familiară.
prosților, de ce să mă sperie, nu e un fenomen reacționar, agresiv, coroziv ci, dimpotrivă, precum creația, apartenente aceluiași
sistem cosmologic, e limpede și indiferentă. așa mă simt și eu, limpede și indiferentă, am impresia că mă
amortizez, că gândesc ca moartea, în putrefacție, într-o stare latentă de deces continuu. prin prisma
apatică ochii mei văd filmul vieții cum se derulează predictibil și aritmetic, mecanic, dar fără mine, observator-
razele soarelui nu iau contact cu retina mea ci trec prin mine, o stafie translucentă, o iluzie fotografică, eroare în matrice.
eu vieții nu îi mai aparțin, divorțată de procesele ei, înainte măcinată sub rotițele mecanice ale acestui
sistem nenorocit, acum sunt scuipată pe dinafară, un paria al existenței. am impresia că, precum
prințesa kaguya, sunt împinsă de niște forțe imposibil de înduplecat să mă întorc acasă, la lumea
mea adevărată căreia cu adevărat îi aparțin, lumea indiferentă, rece, deplină, lumea adevărată, la care voi
doar visați, dar pe care eu o visez. dar eu mă opun, sunt supusă blestemului de a iubi lumea asta nenorocit de frumoasă, dureros de
frumoasă, chinuitor de frumoasă, care mă torturează.nu vreau să
plec, am treburi neîncheiate aici, mai am nevoie de ceva timp,
sunt sigură că va fi un timp bine folosit, am multă treabă de făcut, am enorm de multă treabă. vă rog, vă implor,
încă ceva timp, încă ceva timp și mă voi întoarce eu, într-o zi cu soare, poate, când va fi gonită aureola lui de sfânt de cancer și de iele, dar nici atunci nu vă promit.
eu umblu pe muchia dintre cele două existențe, dar e dureros, îmi sângerează tălpile: nu aparțin niciuneia.
cred ca daca te-as atinge
as lua foc
iar orbitele pleoapelor mele
in sanul injunghiat al dragostei
ar pluti in deriva
lumina ta ninge
fluturi de minune
peste abisul
cerului meu intors
din ochii tai rasar noi sori
si nici daca m-as impinge
in polul invers al intinderi
n-as putea sa nu revin
cu viteza ideii de raza
si cu graiul unei noi oranduiri
a lumii
la tine
parul tau, in flux ca mareea
iar eu sunt luna
pecetluita cu sortii
pustietatii
mi-as dori sa-ti pot
inchipui macar
lumina, iubire
