Având așteptările și standardele pe care mi le impusese Slayer, album pe care l-am prins lansându-se în aeroportul din Viena și pe care mi-am consumat roamingul ca o fraieră și de care m-am îndrăgostit din prima clipă- album cu care mi-am petrecut vara 2019 și la care mereu mă întorc cu o oarecare nostalgie- un proiect românesc care se află printre preferatele mele, pe scurt, pe 29 mai am decis să aștep până la ora 12 și să depun efortul de a asculta Maktub, al doilea proiect muzical al lui Azteca, pe live. Aiurea. Ori live-ul a început mai târiu de 12, ori am avut eu un net foarte prost, fiindcă nu mi-a apărut nimic abia după vreo jumătate de oră, timp în care nu mi-a fost accesibil nici pe Spotify, nici pe altă platformă. Oarecum premonitoriu, pentru mine lansarea lui a fost un început ratat.
Finalmente ajung pe live-ul lui Azteca unde are ca audiență aproximativ 5 mii de puști, întrebându-i ce păreri au, dar oarecum insinuând că nu au absorbit încă nivelul suprauman de semnificații oculte incluse în versuri și că ar trebui să le mai dea timp să realizeze ce a vrut să spună. Tot atunci văd că albumul s-a postat pe Youtube și decid să-i dau un listen.
Primul meu listen a fost pe shuffle, cu multe skipuri. La unele piese am râs cu lacrimi.
Albumul Maktub este cel mai bine descris drept ce ar scrie un puști de 15 ani care a băgat pentru prima oară în viață blunt și crede că a ajuns la nirvana sau că "are viziuni" și acum bagă la story citate furate și atribuite prost lui Tupac.
Albumul Maktub are în primul rând o harababură stilistică de neegalat; cel mai explicit se vede în Pala Mande, care se vrea o manea-trap cu elemente oculte și de iluminare și o are pe Cristina Pucean (care e vtm btw) îmbrăcată wannabe Vagabond Studios goth și făcând gang signs. Azteca încearcă o combinație de stiluri între trap și ocult, uneori cu elemente preluate din cultura rromă, nu numai în Pala Mande, ci în tot albumul, însă o face într-o manieră care nu îți dă timp de răgaz, se trece de la un element la altul, de la versuri despre futut pizde la versuri despre chakre, după care bagă ceva frază în țigănește ca să fie treaba treabă. Nu spun că melanjul nu este posibil, dar este, însă, foarte grăbit și foarte amator în manieră.
În plus, albumul se vrea o operă spirituală, care să le adreseze puștilor coxați din suburbiile Bucureștiului câteva adevăruri despre viață. Practic, ăsta este brand-ul lui Azteca și imaginea lui. Doar că nu o face, iar maxim ce face este să facă câteva referințe "oculte" și "păgâne" prin album. Spre exemplu, voi v-ați dat seama că Alakaxan, vine de la Alakazam, și Xan? Nu! Pentru că sunteți dobitoci! Iar când vine vorba de iluminare, Azteca dă tot felul de perle: "Că dracu' e în toți cei care sufletul și l-au vândut, yeah", "Sunt cine vă știe că vă controlează prin mine" (lvl 999iq type beat), "Dumnezeu știu că e totu' și nimic/ Combin ezoterismu' cu trapu' meu din nimic". Din nefericire, indicațiile oculte sunt mult prea clare și mult prea in your face ca să fie oculte, în primul rând, și să acuzi pe cineva, în al doilea rând, că i-a trecut simbolistica ezoterică pe sub nas. Versurile se rezumă deseori la un fake deep "We live in a society" joker meme. Asta dacă nu cumva recitai Kybalionu în codul Morse din hi-haturi.
Dar, presupunând că sunt eu o scorpie elitistă și mă iau de brand-ul unui om care este bine intenționat și care încearcă să dea o spoială de semnificație, deși artificială, peste imaginea lui, o să recunosc că are o naivitate și o alură de prăjeală intenționată care îl scuză și care îl face simpatic. Cu toate astea, unde Azteca o dă rău de tot în bară și nu are scuze este în domeniul liricii și al tehnicii. Azteca este un prost, prost, prost liricist. Mi-am notat, la o a doua audiție, versurile care m-au făcut să râd cu voce tare, riscând să o scol p-aia bătrână. Deși compilate deja de adminii de la @suntgayraudetot, țin să le renotez:
"Poți să îmi zici legumă că sunt varză"
"Clona mea se droghează, da’ eu nu mă droghez
Dacă mă vezi pe zonă că bag K la venă, vezi
Că nu sunt eu, e clona mea și mă tripez des
Dacă o vezi sună la 0-7-Azteca, crezi
Că chiar îți dădeam număru’?
Mânca-mi-ai pula, hă" (asta merită hall of fame)
"Îmi dau drumu’ fără să vreau pe pantofi
Leagănă-mă, fă
Leagănă-mă, leagănă-mă
Leagănă-mă, fă"
"Sunt român în România, hai fă pizdo"
"Sunt Lucifer, yeah, nu mot-a-mot
Simbolic, bro"
"Faceți o pizdă, faceți o pulă, de milă, remiză"
În materie de flow, flow-ul lui Azteca este naiv și neexperimentat. Nu îl variază prea des, având un stil sacadat și monoton care de cele mai multe ori te face să îți pierzi atenția, astfel încât până la sfârșitul albumului îmi pierdusem de tot răbdarea și de abia așteptam să se termine. Flow-ul a fost, în opinia mea, cea mai mare carență a albumului și ce l-a tras cel mai mult în jos.
Au fost și piese care mi-au plăcut. Mi-a plăcut feat-ul cu Amuly pe "Dior", dar și piesa "Amintiri 2", unde are feature destul de drăguț iubita lui Azteca, @stellar.rhapsody. Mi se pare că fac o echipă bună, iar versurile au venit dintr-o sinceritate autentică, din partea amândurora, dar mai ales a lui Azteca. În plus, Dana are o voce plăcută, iar faptul că se simte lipsa de experiență în tehnica ei adaugă o notă de farmec piesei. VVS este, de asmenea o piesă bună, iar tehnica lui Azteca e bună, îmi place cum a dat-o astfel încât auto-tune-ul să pice la perfecție, creând un efect super mișto. Nu comentez feat-ul lui Nane acolo fiindcă se știe deja că-mi place.
Țin totuși, să menționez în mod special feature-ul lui Calinacho pe "04-07-2019", care a venit ca o gură de aer proaspăt în comparație cu flow-ul robotizat și tărăgănat al lui Azteca. Mi se pare că pe piesa asta Calinacho a strălucit ca o stea, cu o execuție foarte bună, un flow foarte bun, și o creativitate muzicală care m-a dat pe spate. Nu știam că omul face și trap, bine, știam, dar nu m-am interesat îndeajuns încât să îl ascult cu atenție, dar sunt sigură că are un potențial uriaș pentru industria din România. Impecabil.
Cât despre Azteca, am dubii despre ce reprezintă el pentru el în momentul de față, barem pentru scena de trap care abia se conturează acum. Sunt blocată între a-l considera ori un om care nu depune destulă pasiune în proiectele lui, ori un om bine-intenționat dar cu mare deficit pe partea de competențe. Aștept alte proiecte pentru a mă decide în privința lui, însă, în acest moment, Maktub este un mare semn de întrebare și oarecum, o dezamăgire. Și da, deși e amuzant să aud "suna-mă la 0-7-Azteca crezi că-ți dădeam numărul meu mânca-mi-ai pula hă" și să mă folosesc de prăjeala și de naivitatea lui ca de un prilej de memă, la sfârșit de zi problema e că nu asta pretinde albumul a fi. A fost foarte hyped up și foarte așteptat de mulți fani de-ai lui Azteca, care tot promite teorii ale conspirației și simboluri subliminale din 2018 și niciodată nu inspiră profunzimea care pretinde a avea. Albumul se vrea mai mult, și a eșuat, iar Azteca rămâne la nivelul de prăjit simpatic pe care îl tolerăm tocmai fiindcă scoate prăjeli pe gură, deși sunt sigură că omul cu sinceritate vrea să depășească reputația asta. Rămâne de văzut dacă o va face.
