Thirteen(2003)- recomandat de @xtirfa
Aș fi vrut să fi scris un review mai imparțial când a venit vorba de Thirteen, dar cred că bias-ul meu de angsty rebel teenager combinat cu iubirea necondiționată pe care o port față de mama m-au făcut să îl consider noul meu film preferat pentru o lungă perioadă de acum încolo. Thirteen mi s-a prezentat la început ca o sărbătorire a rebeliunii specifice adolescenței. Abuz de tot felul de substanțe, shoplifting, scandaluri cu părinții și relații sexuale complet nepotrivite pentru niște puștoaice care se vor încă în pubertate- Tracy(Evan Rachel Wood) și Evie(Nikki Reed) le fac pe toate, ca într-o manie disperată de a nu lăsa vreo drăcie neîncerată. Nu numai că puteam să empatizez cu ele, oarecum le și admiram. Conceptul de a trăi atât de periculos ca și minor și a mai și reuși să treci complet nepedepsit mă fascina și mă va tot fascina cel puțin până când voi face 18 ani. Trebuie, de asemenea, să menționez la fel de fascinanta estetică a anilor '2000, stilul vestimentar de pițipoancă care provoacă limita indecenței, telefoanele cu clapă și fardurile metalice care mă fac să disper că m-am născut atât de târziu. Trebuie să recunosc, filme atât de plăcute din punct de vedere estetic îmi provoacă o oarecare reacție hormonală puternică, care, deși e clișeică (meugh ugh m-am născut în generația greșită), mă face să urăsc că m-am născut într-o generație în care tot ce facem e acaparat de tehnologie. Presupun că acum 10 sau (bizar să conștientizezi) 20 de ani, aș fi putut face dublul de "ilegalități" pe care îl fac acum și să scap basma curată; probabil m-aș fi distrat tot de 20 de ori mai mult, de unde nu aveam o cărămidă care să mă țină legată de picior.
Continuând! Jocul preferat a fost cel al mamei, Melanie, realizat de Holly Hunter, care aparent a fost și nominalizată la Oscar. De altfel, din tot filmul am putut empatiza cel mai mult cu Mel. O mamă depășită de situație și căreia îi este foarte ușor limitat controlul asupra propriei sale fice, dar care tot încearcă să își țină familia aproape și în siguranță; Melanie m-a emoționat foarte mult. De altfel, atât Melanie cât și Brady, iubitul ei, în rolul lui Jeremy Sisto, sunt foarte bine portretizați drept niște oameni bine intenționați, deși copleșiți atât de problema pe care o reprezintă Tracy, cât și de proprii lor demoni (droguri în cazul lui Brady, exces de disponibilitate din partea lui Mel, etc). Mi-a plăcut și stilul în care au fost trase cadrele, deși nu sunt vreo expertă în arta cinematografiei, o sa îmi permit să susțin că îmi place stilul nonșalant și oarecum amator al lor. Povestea este foarte bine scrisă; trebuie să adaug că filmul merită aplaudat pentru prezentarea foarte verosimilă și foarte bine realizată, ca să nu mai spun pertinentă (în măsura în care sunt evitate orice fel de clișee) a culturii anilor '2000; de la trenduri vestimentare la trenduri muzicale, caracterul clicelor și ierharhia socială de pe atunci. Finalmente, e obligatoriu să pun în discuție cadrul care m-a făcut să izbucnesc în plâns- momentul în care Brooke îi arată lui Melanie încheietura lui Tracy, într-o tentativă eșuată de a îi demonstra de ce Tracy e un copil rău, fiindcă se taie (citând: "And she cuts!"). Mi s-a părut o replică de o răutate fără margini, moment în care am stat să mă gândesc îndelung la stigma care a tot persistat față de persoanele cu probleme mentale până de curând, ironia dintre faptul că o persoană ajunsă într-o astfel de situație ar trebui tratată ca o victimă și realitatea că din contră, un astfel de comportament e tratat în societate doar drept un alt indicativ al unui copil rău și scăpat de sub control.
Ce mai pot spune, mulțumesc de recomandare Cristiana, aș fi scris mult mai mult despre film, dar cred că mi-ar lua un eseu de vreo 1000 de cuvinte, și așa aparent sunt vreo 630, m-ar mira dacă l-ar citi cineva până la capăt. Un film emoționant, în care fiecare adolescent se poate regăsi, măcar un pic. Eu însă? Ceva mai mult.
Love and death(1975)- recomandat de @ile.sorana
Love and death a fost un film care m-a introdus în stilul de satiră americană. Filmul este o satiră la adresa literaturii rusești, oarecum mult prea dramatică și clișeică pentru a fi apreciată de intelectualul popor american. Cu toate astea, eu fiind low-key o slavofilă, nu am putut să nu observ superficialitatea aceea specific americană când vine vorba de abordarea culturii rusești, o cultură stufoasă și plină de semnificație și de valoare, de altfel. Iar când mă refer la superficialitate, mă refer la: glume expirate despre familia nucleară tradițională rusă: gen ha-ha, fratele Igor gen cum să te cheme Igor în 1975 vere😂😂😂 ; glume tot la fel de expirate despre dezbaterile filosofice rusești (la modul meandrele concretului), glume despre tiparul de literatură rusească, glume despre femei și cât de infidele sunt, etc. Nu ca și cum aș fi vreo feministă agresivă și genul de glume m-ar irita la maximum, însă tot complexul de umor de boomer, fiindcă nu l-aș putea caracteriza altfel, s-a dovedit, cel puțin pentru gustul meu, plictisitor dar și ușor ignorant. Deși au fost, ce-i drept, unele scene amuzante, sau anumite critici la adresa literaturii rusești care s-au dovedit a fi justificate, spre exemplu conversațiile filosofice care dădeau în aberant sau stereotipul literar al suicidului- de asemenea suspectez că s-a făcut o referință la adresa lui Dostoevski, la scena de final cu îngerul, care se dorea o intervenție providențială și s-a dovedit a fi o mare păcăleală (după modelul condamnării lui Dostoievski care a fost salvat pe ultima sută de metri din ghearele morții tot de o asemenea intervenție oarecum providențială și care l-a convins de existența divinității), de unde vezi doamne, nu există Dumnezeu (se cam bate într-una apropo pe chestia asta). Din punct de vedere al imaginii, au fost anumite cadre absolut superbe, spre exemplu cel cu sicriile, sau cadrele în care își face apariția moartea, precum și cadrul de final, unde Boris și moartea dansează pe drumul lor până a ajunge pe partea cealaltă.
Filmul m-a făcut să mă gândesc cât de subiectiv este umorul istoriei- citând din film, subiectivitatea este obiectivă- dar și cât de bizar este umorul de secol XXI. Dacă ar fi să o iau în mod obiectiv, filmul a fost bine gândit, cu glume și ironii bine gândite, care, dacă ai fi dispus de un nivel de cultură cât de cât familiar cu literatura rusească, te-ar fi făcut să rânjești nițel fasolea. Doar că umorul de secol XXI nu se mai bazează pe sarcasm și ironie subtilă, ci pe aberații și conținut lipsit de orice substanță. În cazul nostru, nu substanța, ci din contră, lipsa de substanță, ne face să râdem. Dacă în momentul de față m-aș fi întâlnit cu două forme de umor: o glumă despre idk politicieni și o memă de formatul: text de sus Iohannis text de jos, este ușor de presupus la care m-aș fi spart de râs, deși una dintre ele este gândită, și alta nu.
Finalmente, pot spune că filmul a fost bun, dar din nefericire, nu pe gustul meu. Îmi pare rău Sorana, dar mai aștept recomandări!