Publicat sambata, 28.03.2020, 16:40
Din "Ecce Homo" nu am inteles prea mult in prima parte. La fiecare pagina gaseam vreo lauda de-a lui Nietzsche la propria adresa, tot balmajind cat de mult ii uraste el pe nemti, cum ca e primul imoralist, cuvintele par exellence si decandence la fiecare 2 randuri,ca e un geniu si ca e primul care a dat de ceva absolut nemaipomenit si nemaintalnit.
Ok sefule. M-am gandit in prima faza ca omul asta ori are un tupeu fenomenal si un caracter de otel, ori e un dobitoc prin excelenta (par exellence) si se lauda ca n-are cine. Sincer, mi-era comic sa citesc si sa vad cum nu se putea abtine ca la fiecare 3 randuri sa nu pomeneasca cat de prost e idealismul, cat de prosti sunt nemtii si cat de destept e el. Asta pana am citit mai mult si cu mai multa atentie.
"Ecce Homo" a fost prima carte care m-a facut sa-mi fie sila de mine insami. Bai fratilor, o sila de propriul meu caracter si abordare incomensurabila. Aveam o abordare bolnavicioasa a vietii, idealista, visatoare si sincer, o lene pe mine cat casa. Dar cu toate astea, Nietzsche nu m-a facut sa-mi fie scarba de viata. Cine il asociaza pe Nietzsche cu nihilismul e un mare cretin; din contra, Nietzsche mereu i-a luat in deradere pe nihilisti.Pot spune ca Nietzsche a luat boala din mine si a dat cu ea de pamant,lasand in urma tot ce era mai valoros si mai frumos: pofta de viata. Mi s-a parut ca omul asta a avut
un apetit extraordinar pentru viata, iar pentru filosofia lui, asta este cel mai de pret lucru. De aici si conceptul lui de übermensch, sau supraom: un om cu atata forta vitala si creatoare incat sa devina "un distrugator al moralei", un om la care notiunile de bine si rau nu se mai aplica, nici macar nu mai sunt antiteice. Un om care, pentru Nietzsche, ajunge, prin fortele sale, egalabil lui Dumnezeu. Cand spune ca "Dumnezeu a murit si noi l-am omorat", la asta se referea-
in "Ecce Homo" explica conceptul: existenta unui supraom aduce de la sine anularea existentei lui Dumnezeu- supraomul care depaseste pragul de a fi om ordinar nu poate cunoaste pe cineva mai presus de el. Mi-am cam batut mult capul cu tacaneala asta de anihilare totala a moralei, Nietzsche mi se pare si putin sarit: cum adica sa apreciezi mai mult calomniile dusmanilor decat aprecierea prietenilor tai? Nietzshce spune, pentru ca e ipocrita. Sa fii bun inseamna sa negi ca umanitatea este rea prin natura sa. Am zis, hai bre, da-o dracu de treaba (inca nu m-am convins pe deplin de conceptul lui de
distrugere a moralei, poate ca inca mai am ceva crestin in mine), atunci de ce mai facem fapte bune, de ipocriti ce suntem? Atunci mi-a picat fisa, a doua oara.
Nu numai ca toata viata mea am fost o lenesa si o suferinda ci si, toata viata mea (sincer, toata. viata. mea), m-am vazut ca ceva martir a carui datorie era sa-i vindece si sa ii ajute pe toti din calea ei. Recurgeam la eforturi extraordinare (stiu ca suna a lipsa de modestie, dar e adevarat), ca sa ii ajut pe ceilalti. Aveam obiceiul asta prost sa stau sa bibilesc si sa interoghez o persoana pana cand ajungea sa-mi spuna toate traumele prin care a trecut, ca apoi sa-i devin psiholog si sa o ajut ca ceva zana magica sa ajunga sa-si indeplineasca visele (daca avea, daca nu avea, incercam sa o conving de ce e bine sa traiesti. Grele dialoguri am purtat cu oamenii astia). Bai fratilor, macar daca ii luam ceva bani. Nu am indeplinit nimic constructiv cu chestia asta, absolut nimic. Din contra, mai rau ma distrugeam, fiindca ofeream bucati din sufletul meu, din capacitatea mea emotionala si din timpul meu pe degeaba. Mai mult, toata viata mea am trait contextual. Eram prietena lui si lui. Cautam mereu grupulete-grupulete cu care sa ma identific. Daca nu erau, faceam. Faceam lipeli de grupuri care mai de care mai tampite care, in mod ciudat, chiar functionau. Pe scurt, imi traiam viata pentru altii. De cand cu pandemia asta, daca nu era de ajuns sa fiu izolata in casa cu aproape 0 contact social, ai mei cum se plictiseau ei asa, s-au gandit "cum ar fi sa-i luam si telefonul. lol. asta sigur ar motiva-o sa citeasca". Practic, daca recurgem la o ecuatie matematica simpla, ar trebui sa ajungem la concluzia ca pana acum ar fi trebuit sa fi plans in perna zilnic("Adica...fara pauze de tigara la Donaris??? Si eu de unde mai am parte de atentie??"). Norocul meu a fost cu Nietzsche. Daca nu m-a convins de ce nu exista morala, atunci cu siguranta m-a convins de ce exagerarea mea in bunatate era absolut ridicola, ipocrita, naiva si, cel mai rau, distructiva. Ea nici macar nu cred ca provenea dintr-un exces de compasiune, ci dintr-un narcisism, pentru a ma convinge pe mine insami de bunatatea si bunavointa mea. Mai mult, prin faptul ca imi traiam viata prin ceilalti, imi negam dreptul la propria mea viata, imi puneam bete in roate, indiferent cum as fi dat-o, tot ma cufundam in multime (in context, in grup).
E foarte ciudat, trist, dar in acelasi timp, foarte liberator sa fii singur.
Niciodata in viata mea nu m-am simtit atat de bine cum ma simt acum.
Revenind la Nieztsche. "Ecce Homo" este practic o recapitulare a tuturor realizarilor sale pana in momentul respectiv. Este o carte oarecum autobiografica, Nietzsche isi descrie traseul existential, alaturi de mentalitatea pe care a avut-o in momentul scrierii fiecarei carti, dar si dinainte de a se fi apucat de scris, pentru a prezenta "cum a ajuns cine este"(cine este, adica un destin; Nietzsche si modestia se dau cap in cap). Pentru el, ecuatia este a naibii de simpla: mancare buna, locatie buna, ideologii constructive, respingerea idealismului, crestinismului, practic, de tot ceea ce este o negare a vietii(negare a vietii prin martisrism sau prin retragere si contemplare, principiul eremitului, al sfantului sau al filosofului- oameni care neaga viata in cautarea a ceva transcendental, abstract, ideal) si o mare pofta de viata. Astfel, ecuatia este mai degraba psihologica decat filosofica. Iei viata ca atare, fiindca este singura certitudine pe care o ai, si te bucuri de ea. Am cam ramas proasta.
Dar, in fine, titlul articolului este Nietzsche, rockstari si trapperi si, dupa cum bine ati observat, n-am pomenit nici un trapper pana acum, nici macar de Lil Pump.
Nietzsche prevede, si cu o foarte mare acuratete, ca numele lui va fi asociat unui mare cataclism de idei, unei mare crize in istoria omenirii. Si apoi mai spune ca de abia de la el in colo va exista politica adevarata, o politica a supraoamenilor. Si hoo boi ce dreptate a avut. Secolul XX a fost un secol al crizelor, un secol al razboiului. Desi nu au fost direct influentati de filosofia lui Nietzsche (Hitler da, voi elabora imeidat), marii lideri politici de secol XX, fac aici referirire in special la marii dictatori, au cautat sa devina supraoameni. Fiindca odata cu Nietzsche apare si un nou ideal de om, cel mai mare ideal care a rezistat timpului si inca isi are influenta chiar in cultura contermporana. Acest concept a fost panagrit si schimonosit pe toate partile, dar cel mai evident in nazism. Hitler preia conceptul de supraom si il aplica tampeniei lui de ideologie politica, identificandu-l rasei ariene. Ideea inca apare in mintile multor filosofi si istorici contemporani suprapusa ideologiei de extrema dreapta si este in consecinta respinsa, dar in mod eronat. Nu a trebuit sa studiez cu foarte mare atentie Ecce Homo pentru a observa respectul lui Nietzsche pentru evrei, pe care ii apreciaza mai mult decat conationalii lui germani, de care are oroare. Din nefericire, nu a trait destul pentru a vedea nenorocirea cu proprii sai ochi, si nici pe sora lui dand mana cu Hitler insusi.
Cultura rock reprezinta conceptul de supraom ca stil de viata. Mick Jagger, Ozzy Osbourne, Jimi Hendrix, cultura rock produce un stereotip de vitalitate exacerbata, violenta, patos, controversa si hedonism. Totul ia o pauza la Kurt Cobain. Intervine cultura trap.
Cultura trap este foarte influentata de cultura rock, este infatuata cu conceptul de rockstar si de stil de viata de rockstar, practic nu exista trapper cunoscut care sa nu se refere la el insusi drept rockstar sau adopte stilul specific de viata (ASAP Rocky, Travis, Carti, Post Malone; cel mai relevant exemplu ramane totusi, Uzi). Totul ia iarasi pauza la Lil Peep.
Ce au in comun Kurt Cobain si Lil Peep si ce ii face atat de fascinanti si de simbolici? O moarte tragica si subita, in plina expansiune a carierei. Pot spune ca sunt emblematici unor culturi
unde viata este dusa intr-atat la maxim, incat se apropie periculos de moarte. In momentul mortii lui Kurt Cobain, Nirvana scosese doar doua albume, iar Kurt, in ultimul interviu acordat inainte de moarte, explica cum vrea sa schimbe complet stilul grunge in ceva nou. Lil Peep, de asemenea, doar doua albume si cateva mixtape-uri. Practic, se aflau de abia la debutul carierei. Iar teoria mea este ca au devenit atat de faimosi dupa moartea lor fiindca lumea este obsedata de promisiuni. Caracterul de supraom nu mai este, in cazul lor, redat de viata, ci de moarte . Cel mai bine
o spun Scrim si Ruby intr-un interviu pe care l-am gasit aiurea pe net, dar care imi place super mult:
"R: It's funny because when I first started rapping, I wrote this song about how if I ever made it, I [wouldn't want to] have my little 15 minutes of fame and then fade out.
I'd want to be shot. I'd want to die in the fucking peak of it because I'd want to become bigger than life itself, become a cultural icon, a phenomenon-which is exactly what's happening to Peep and X right now.
They died at their fucking peak almost, and you're not gonna unhear his name forever.
I was kind of envious of that. I wanted to be a Kurt Cobain. I wanted to be a 2Pac or whatever. Now that 27 has passed and we're still here, it's kind of like,
"Should I still keep fighting for death, or should I realize what we have?" You don't have to die to change somebody's life. You can still be here.
S: But I feel like a lot of rappers and just musicians in general ruin their legacy by continuing. I'll be homeless before I do that, and I'm sure Ruby would agree with me."
Ce influenta are cultura sinergetica rock-trap asupra tineretului din ziua de azi? Toti vrem sa fim cei mai smecheri. Vrem sa devenim supraoameni. Suntem bombardati zilnic, nu numai pe social media, ci si in grupuletele noastre de prieteni de celebritati, de embleme, de exemple, de concurenta si de meritocratie. Cand m-am dus la un curs de consiliere profesionala, primul lucru care m-a intrebat femeia de acolo a fost "Ce-ti doresti cel mai mult de la viata?". Eu am zis cu o mandrie si cu o aroganta pana-n varfu urechilor: "Sa fiu cineva care are impact asupra societatii in care traiesc.". Ma gandesc, gata bre, am dat-o pe spate, na-ti-o p-asta. Aiurea; imi zice : "Asta au spus toti copii dinaintea ta. De fapt, e caracteristica generatiei voastre. Generatia Z, toti sunteti la fel". Mi-a picat fata. Adica fiecare persoana care citeste articolul asta vrea sa fie cineva. Dar nu doar cineva, ci un supraom, un cineva de care macar o data in viata sa se auda la televizor. Imparati ai lumii. Inainte vedeam toata situatia asta aiurea. Imi ziceam, e o cultura distructiva, falsa, o cultura de narcisisti. Toti trapperi si influencerii erau pentru mine pusi la gramada- o gloata de infatuati de propria lor imagine, niste prosti, totul se lega intr-un fel si de capitalism, totul era o ciorba in capul meu. Dar de cand am citit Nietzsche, mi-am dat seama- e un lucru extraordinar. Si ce daca ne dam cap in cap, atat timp cat nu ne calcam in picioare? O generatie de supraoameni, de narcisisti, calare pe instagram, de vocali, de enervanti. E un lucru extraordinar. Daca suntem ultima generatie, macar sa fim una misto.
Cartea se incheie cu fraza "Oare am fost inteles? Dionyssos impotriva celui crucificat...". Si de acolo am inteles. Nietzsche nu mi-a dat motiv sa traiesc ca un supraom, ci mi-a prezentat faptul- viata- si m-a lasat sa fac eu calculul cum ar fi cel mai avantajos pentru mine; m-a facut sa ma intreb de ce n-as face-o si sa-mi dau seama ca n-am nici un motiv.
De astazi refuz sa ma crucific si tanjesc catre viata. Urati-mi bafta.Lol.
