Nietzsche și artistul descătușat


Publicat vineri, 03.06.20222, 17:00

Artistul descătușat, supraom între viață și moarte
Bănică Daria Cosmina

„Fulgerul este Supraomul” –Friederich Nietzsche
„It is better to burn out than to fade away” –Kurt Cobain

Abstract: În acest eseu îmi propun să discut despre condiția artistului în post-modernitate. Concepția lui Nietzsche asupra artistului-filosof se reîntâlnește în fenomenul cultural al „rockstarului”, fenomen care își atinge apogeul și declinul în contemporaneitate. Tragedia artistului, megalomania lui și predilecția către o moarte subită și prematură care îi asigură statutul de idol și simbol cultural, toate sunt reîntregite în filosofia lui Nietzsche, profetică în acest sens.
Cuvinte-cheie: supraom, Nietzsche, David Bowie, Kanye West, 27 club

Introducere

Plânsetul lui Nietzsche se va preschimba în râset. Peste secole, artistul-filosof își va face apariția pe scena culturală, împlinind profeția din „Așa grăit-a Zarathustra”, cu toate că nu atât de literal pe cât ar vrea „filosoful-dinamită” al secolului XIX. Artistul din post-modernitate atentează la singura formă de transcendentalitate accesibilă, odată cu „moartea lui Dumnezeu” și a rețetelor prefabricate de viață ce asigurau odinioară un bilet către eternitate: contemplarea adevărului sau viața virtuoasă. Artistul-filosof dorește să devină „Supraom” sau „Dumnezeu” într-un sens metaforic, însă într-un sens literal, dorește să devină idol. Răsunător ca un glonte, scântâietor ca un fulger, idolul produce un impact asupra culturii, singura formă de transcendentalitate accesibilă fiind astfel în memoria colectivă – frica contemporanului de a nu fi trăit o viață lipsită de sens devine frica de a nu fi uitat.

Revoluția tehnologică cu ale sale mijloace media facilitează expresia artistică mai mult ca niciodată. Trăim într-o epocă în care mai rapid ca nicicând apar noi artiști pe scena publică, fiecare având câte ceva de exprimat. Dincolo de a fi un ideal narcisist și un mijloc de a asigura comfort material, faima devine un ultim atentat disperat la eternitate. În cursa aceasta periculoasă, „neînțeleaptă” și „nefilozofică” , cum ne încurajează Nietzsche să procedăm ca artiști ai vieții, mulți pier. Așa ajungem în contemporaneitate, unde „Live fast, die young, and leave a good-looking corpse” devine motto-ul unei generații sinucigașe. Aici supraomul își găsește declinul, în demersul mult prea accelerat al culturii rap al vremurilor de astăzi , „the most lethal era in rap history” .

În cadrul acestui eseu voi aplica ideile lui Nietzsche de „artist-filosof” și „Supraom” pe fenomenul idolului din cultura post-modernă. Pentru a ilustra aceste idei, îmi voi concentra atenția asupra a două figuri reprezentative, David Bowie pentru rock și Kanye West pentru rap. Voi discuta și despre predilecția artistului către un sfârșit tragic și prematur din mitul popular al „27 club”. Voi încheia prezentând cum toate aceste idei se vor concentra într-o obsesie contemporană pentru faimă și moarte.

(Țin să menționez că am intenția de a insulta memoria artiștilor făcând remărci inutile despre viețile lor personale. Eu nu îi analizez biografic ca indivizi, ci filosofic, investigând acest simptom cultural.)

Viziunea lui Nietzsche asupra condiției artistului

„Haide, curaj, Oameni superiori! Acum va naște muntele viitorului omenirii. Dumnezeu este mort. Dar noi, noi vrem să trăiască Supraomul!”

În „Așa grăit-a Zarathustra”, profetul–ditiramb anunță moartea lui Dumnezeu– fie el teologie sau filosofie despre transcendentalitate și idei eterne. El năruie metafizica, înlocuind-o cu perspectivism și, alternativă la nihilismul modern, „voință de putere”. Viața este, spune el, „voință de putere”, în care instinctualitatea și „Wille zum Leben” trebuie alimentate, nicidecum disprețuite, așa cum credea Schoppenhauer sau linia de idealism platonic. Apogeul acestei voințe se regăsește în „Supraom”, „un fulger” , „o nebunie” , concentrare de putere și iubire de viață, anihilator al moralei. Omul este un stadiu intermediar, „o coardă peste un abis” , între stadiul de animal și cel de Supraom. Cel conștient de această posibilitate trebuie dispus să își dorească propria moarte pentru a renaște ca ceva mai mult, viața însăși sau „mai-mult-decât viața însăși”: „Iubesc pe cei care nu știu să trăiască altfel decât pierind, fiindcă pierind se depășesc” „Iubesc pe cel care trăiește doar pentru a ști și care vrea să știe ca să-i dea voie într-o zi Supraomului să fie. Astfel își vrea a lui pierzare” . El se disprețuiește doar în măsura în care dorește să devină ceva mai mult: „Iubesc pe cei plini de un mare dispreț, căci poartă în ei înșiși un respect suprem; ei sunt săgețile dorinței țintite spre malul celălalt” . El este vrere de putere, ignorând trecutul și proiectându-se în viitor, într-o eternă reîntoarcere în care nu regretă nimic: „să răscumpere trecutul din om și să recreeze «tot ce a fost» până va zice vrerea «Așa am vrut și astfel vreau de-acuma înainte!»” . Supraomul nu este nici bun nici rău, ci relativizează morala, anulând contrarietatea dintre cele două valori doar aparent antitetice „Căci pentru om, răul este cel mai bun dătător de energie [...] ci trebuie ca omul să fie și bun și rău în același timp: aceasta mi-e învățătura mea. Cel mai mare rău este indispensabil, spre binele Supraomului” .

Acest ideal „omenesc, mult-prea-omenesc” se va transfera într-un stil de viață artistic. Filosoful devine creator de valori, iar filosofia, creație artistică. Pentru a prezenta cum se traduce acest ideal într-un stil de viață artistic, mă voi folosi de comentariul lui Cladiu Baciu în introducerea din „Voința de putere” :

„Această perspectivă, intenționat paradoxală [...] transformă raportul dintre om și realitate, dintre om și om, ba chiar dintre subiectul ca obiect al cunoașterii de sine și subiectul ca subiect al acestuia în artă sau într-un manieră de tip artistic a fi. [...] Un asemenea om, în stare să depășească credința în logică, în adevăr, în finalitate existenței, în distincția ontologică dintre Bine și Rău, în cunoaștere, un asemenea om în stare să renunțe la însăși structura conștiinței [...] ar putea fi eventual «supraomul», cel în stare să trăiascaă cu adevărat artistic și ca individ”

Filosoful-artist este singura șansă de a atinge potențialul de Supraom, după Nietzsche. El elaborează această idee în „Dincolo de Bine și de Rău”, demonstrând cum adevăratul filosof „poruncitor și leguitor”, creând noi valori, acționează într-un mod eminamente artistic:

„Adevărații filosofi sunt poruncitori și legiuitori: ei sunt cei care spun «așa trebuie să fie!» [...] ei își întind brațele creatoare înspre viitor și în mâinile lor toate cele care există și au existat vreodată devin un mijloc, o unealtă, un baros. Cunoașterea lor e creație, creația lor e legiferare. Vrerea lor de adevăr este voință de putere”

Revenind însă la „Voința de putere”, în această lucrare Nietzsche prezintă pe larg concepția sa asupra filosofului-artist în capitolul „Voința ca putere ca artă”. Filosoful-artist aparține unui „concept superior al artei” , care are puterea de „a sculpta” în oameni noi valori, răspuns decadenței reprezentate de religie, morală și filosofie. Arta este percepută ca o altă manifestare a animalicului „vigor” , o manifestare sexuală, întrucât amândouă sunt un act de creație(„a face muzică este și asta o formă de a face copii” ). Arta este „desăvârșirea la care ridică ea ca existență modul ei de a aduce la lumină perfecțiunea și abundența; aceasta este în esență o aprobare, o binecuvântare, o divinizare a existenței” . O observație care va ajuta în argumentarea mea de mai târziu este aceea că „vremurile sărace sub aspect politic sunt cele mai fecunde” din punct de vedere artistic. În plus, Nietzsche recunoaște în raționamentele ce stau la baza creației artistice două motivații contrare, nevoia de a distruge și nevoia de a eterniza, paralelă cu antiteza apolinic-dionisiac pe care o conturase în „Nașterea tragediei”: „nevoia de a fixa, de a da un caracter etern, nevoia de «ființă» este cauza creației, sau nevoia distrugerii, a schimbării, a devenirii” „nevoia distrugerii, a schimbării, a devenirii poate fi expresia forței debordante purtând în ea viitorul (termenul meu în această privință este, după cum se știe, cel de«dionisiac»), [...] pe de altă parte, «a eterniza» poate să provină și din recunoștință și iubire” . Ambele motivații sunt necesare pentru a produce o operă de artă bună.

Nietzsche, americanizat

Pentru a putea face o paralelă pertinentă între Nietzsche și felul în care idolul muzical și-a putut face prezența pe scena publică în a doua jumătate a secolului XX, mi se pare necesar să fac recurs la o idee importantă din articolul „Conventional Iconoclasm: The Cultural Work of Nietzsche Image in Twentieth-Century America”. Ideea principală este că gândirea lui Nietzsche a avut de suferit niște transformări majore pentru a putea fi receptată de către un public american creștin și cu un puternic sentiment comunitar. Dincolo de controversa produsă de atacul său asupra fundamentelor care stăteau la baza liberalismului american de secol XIX, ceea ce a atras o astfel de popularitate în rândul americanilor de rând va fi, mai degrabă, imaginea lui Nietzsche.

„we need to put the author back in. American readers have been intrigued not only by Nietzsche’s powerful words and ideas but also by the image of the brilliant thinker who produced them [...] it is clear that Nietzsche’s texts mattered to Americans precisely because they thought they knew who he was and what he had to say to them”

Gândirea lui Nietzsche va deveni pentru americanul de rând „a conventional trope, even an idol” . El devine imaginea geniului renegat, a unui critic al convenției, idee ce rezonează cu cetățeanul american, îndeosebi după cel De-al Doilea Război Mondial. Americanul de atunci arată foarte puțin asemănător cu cel de acum – suferind trauma a două Războaie Mondiale și a unui prelungit Război Rece, el este încurajat să se integreze în societate și să contribuie reconstruirii economice a unui imperiu mâncat, pe nespuse, din interior. Gândirea lui Nietzsche rezonează cu aspirația tăinută a americanului spre individualism. Citând din Rosenhagen, „Nietzsche himself helps us understand the phenomenon «the cult of the genius is an echo of [the] reverence for gods and princes. Wherever there is a striving to exalt individual men into the suprahuman, there also appears the tendency to image whole classes of the people as being coarser and lower than they really are” . Cultul imaginii reprezintă, pentru poporul american, nevoia refulată de admirație pentru monarhi și zei, pentru „stăpâni”.

Această înțelegere „americanizată” a lui Nietzsche presupune că idolul este supraomul, și, ca o consecință deriv de aici că faima devine „săgeata țintită spre malul celălalt” .

Ziggy Stardust

David Bowie este un exemplu foarte bun al culturii „idolului rock”, poate cel mai bun exemplu, în opinia mea. Influențat de Nietzsche, el scrie „The Supermen”, însă exploatează ideea în albumul „The Rise and Fall of Ziggy Stardust and the Spiders from Mars”. Ziggy Stardust reprezintă alter-ego-ul artistului, un rock-star extraterestru și androgin care vine să prevestească venirea „omului-stea” (Starman) pe pământ. El împărtășește un mesaj de pace într-o lume mult prea hedonistă și lipsită de speranță. Ziggy Stardust se bucură de multă faimă înainte de a fi ucis de proprul destin, pe scenă.

La prima vedere, asemănările dintre „Așa grăit-a Zarathustra” și „Ziggy Stardust” sunt evidente. Ziggy Stardust (posibil anagramă pentru Zarathustra) este profetul, „The Starman” (The Superman) - Supraomul, însă Bowie pune un accent deosebit pe un aspect pe care Nietzsche l-a considerat mult prea trivial: calea către Supraom, (tradusă în termeni americani, către faimă), este una sinucigașă într-un sens cât se poate de real, cu repercursiuni grave asupra individului, Omului: „You’re a rock `n` roll suicide/ You` re too old to lose it too young to choose it/ And the clock waits so patiently on your song” . Bowie își încheie albumul pe o notă optimistă, mizând pe conexiunea dintre oameni: ”I’ve had my share, I’ll help you with the pain/You’re not alone” .

Articolul „Ziggy over Zarathustra” susține că tocmai în acest aspect David Bowie a reușit unde Nietzsche a eșuat. Mulțumită revoluției media, Bowie a reușit să găsească un public și să comunice ideile sale contemporanilor, să lege prietenii și relații semnificative. El s-a bucurat de un succes enorm în tipul carierei sale și a putut vedea efectele transformatoare ale revoluției sale artistice cu proprii ochi, până în 2016. Nietzsche era „anticontemporan” și nu a fost deloc înțeles în timpul vieții, probabil de unde rezultă și detestul său pentru umanitate– nimeni nu a avut urechi pentru ce voia să spună . „David Bowie came out on top” – Ziggy Stardust a devenit un idol și fenomen cultural.

27 club

În secolele ce vor urma se va contura o schimbare de paradigmă – drumul către Supraom devine din ce în ce mai distructiv și accelerat, stârnind admirația publicului ce vede în idol un personaj îmbrăcat în mister. Mitul urban „27 club” susține că majoritatea artiștilor, precum Kurt Cobain, Basquiat, Amy Whinehouse, Jimi Hendrix și Jim Morrison sunt toți victime ale unui destin tragic: moartea subită la vârsta de 27 de ani. Această conspirație nu este fondată științific, însă este statistic dovedit că, într-o oareare măsură, artiștii tind să moară mai repede . Abia moartea lui Kurt Cobain ridică un semnal de alarmă publicului și admiratorilor deopotrivă – a cui să fie vina? Să fi devenit misiunea artistului una auto-distructivă? Sau este mai degrabă vina culturii, de a impune unui singur individ povara faimei și așteptărilor nerealiste? Să fi devenit industria muzicală o fabrică tiranică, obsedată de profit?

Răspunsul pertinent este probabil un melanj dintre toate acestea. Dacă ar fi să urmăm ideea de bază a acestui eseu, „americanizarea” supraomului ca idol s-a dovedit a fi o iluzie pentru Kurt, care nu a putut suporta povara faimei și publicului. Deconectat de umanitate și simultan copleșit de iubirea pentru ea, artistul devine alienat și pierdut.

Ce se întâmplă ulterior este cu atât mai tragic. Moartea este foarte profitabilă pentru casele de discuri, iar simpatia publicului face din amintirea artistului un idol de lut. Progresul mediatic face din ce în ce mai accesibil mesajul artistului, care, expulzat în mult prea multe direcții, transformă artistul ca persoană într-un colaj de impresii nerealiste. Artistul și publicul se îndepărtează unul de celălalt, raportul devenind unul dintre fan și idol. Iar moartea joacă un rol crucial în percepția fanilor, stârnește admirație obsesivă. Fanul și idolul sunt îndepărtați, moartea și idolul, periculos de aproape, întorcându-ne, paradoxal, în aceeași poziție de solitudine în care se afla Nietzsche: „Înțelepicune: în mintea plebei, ea pare să fie un fel de refugiu, un mijloc și un truc nimerit pentru a o scoate la capăt și a ieși cu fața curată intr-un joc periculos: însă filosoful adevărat trăiește «nefilozofic», «neînțelept» și mai ales imprudent, resimțind povara și obligația sutelor de tentative și tentații ale vieții – el își riscă viața neîncetat, el joacă rolul cel periculos”

Kanye West și cultura rap/trap

În contemporaneitate ideea artistului-filosof ca Supraom își atinge apogeul și, simultan, declinul. În opinia mea, concepția filosofică a lui Kanye West, înainte de a se converti la creștinism, se poate rezuma în albumul „My Beautiful Dark Twisted Fantasy”. „POWER” este cuvântul-cheie al lui Kanye. Într-o societate decadentă („The system broken, the school is closed, the prison’s open” – aici Nietzsche vine în ajutor „vremurile sărace sub aspect politic sunt cele mai fecunde [pentru artă]”) el se auto-proclamă „21st-Century schizoid man” , atât de puternic încât pare că sparge limitele umanului „No one man should have all that power/ The clock’s ticking, I just count the hours/Stop tripping, I’m tripping off the power ”. Kanye West este megalomaniac: „And I embody every characteristic of the egotistic/ He knows, he’s so f*cking gifted” , ajungând până la a se proclama Dumnezeu într-una din piesele sale de pe Yeezus „I am God”. În aceeași piesă apare concomitent, tema suicidului – apropriindu-se prea aproape de putere, el este decimat de ea „I’m jumping out the window, I’m letting everything go/ Now this will be a beautiful death” . Își încheie piesa cu o întrebare retorică „You got the power to let power go?” , împlinind ultimul pas înspre a deveni Supraom.

Kanye pare mai apropriat de Nietzsche decât oricare din predecesorii săi artiști: el caută puterea și nimic altceva. Comentariul lui David Birch ilustrează bine această paralelă, bazându-se pe versurile din „I am God”: „By declaring his divinity, West was implying that there is something limiting about being human [...] «I am God» is more than self-belief. He is not merely telling us that he’ll survive his self-doubt [...] He’s telling us that he [...] exists exists above and beyond the strictures of doubt and shame” . Concomitent, actul de a spune „I am God” este performativ, nu descriptiv; prin acest act Kanye se propulsează „pe celălalt mal” , devenind „if not a god, at least not quite a human” : „When Nietzsche’s Ubermensch or West’s god speak, they breach the bounds of popular wisdom and common sense «I am not man, I am dynamite» [...] whereas the mere boaster uses language reactively, to build fortresses against his envy of other people, the Ubermensch makes language a performance of active becoming” .

Rap-ul, pare-se, a fost încă de la început auto-distructiv „a perpetual slain of mourning” . Biggie și Tupac, „the twin pillars of the art form” , au avut încă de la început ideea morții ca temă în cântecele lor.

„Biggie titled his 1994 debut album «Ready to Die». This wasn’t fantasy or melodrama. It was American music at its most clear-eyed. Biggie and 2Pac had no illusions about a society filled with hatred and arbitrary violence, or their place in it.”

Rapul are frecvent ideea morții premature ca temă recurentă:”We ain’t making it past 21” – Juice WRLD; „And if I try suicide, would you stop me? [...] You’ll be with your friends soon/There comes a time when everybody meets the same fate/ I think I’mma die alone inside my room” – Lil Peep; „Doing drugs is just a war with boredom, but they’re sure to get me” – Mac Miller.

Ideea idolului devine confundată cu moartea sa; fie ea transcedere a statutului de om sau iluzie despre faimă, moartea prematură a artistului pune în cui opera sa și îl transformă în fenomen („dinamită”). Ideea acestui eseu a fost inspirată de următoarele cuvinte ale lui Scrim și Ruby, membrii ai controversatului grup muzical „$uicideboy$”. Numele vorbește de la sine– cei doi spun că originează dintr-un pact în care și-au promis că dacă nu ajung faimoși până la vârsta de 30 de ani, ei se vor sinucide:

„R: It's funny because when I first started rapping, I wrote this song about how if I ever made it, I [wouldn't want to] have my little 15 minutes of fame and then fade out. I'd want to be shot. I'd want to die in the f*cking peak of it because I'd want to become bigger than life itself, become a cultural icon, a phenomenon-which is exactly what's happening to Peep and X right now.

They died at their f*cking peak almost, and you're not gonna unhear his name forever. I was kind of envious of that. I wanted to be a Kurt Cobain. I wanted to be a 2Pac or whatever. Now that 27 has passed and we're still here, it's kind of like, «Should I still keep fighting for death, or should I realize what we have?»”

Concluzii

Când am pus în problemă prima oară această temă, în 2018, concluziile lucrării mele erau naive și optimiste. Însă concluzia acestui eseu este una pesimistă, întrucât artistul pare blocat într-o poziție claustrantă sau, mai degrabă, o iluzie. Urmând niște scheme iluzorii și un mit urban despre moarte, artistul-filosof al lui Nietzsche devine un artist sinucigaș, atentând disperat la singura formă de transcendență posibilă – faima și , apoteoza sa, tragedia : „We've all been raised on television to believe that one day we'd all be millionaires, and movie gods, and rock stars. But we won't. And we're slowly learning that fact.”

Același articol în format .doc îl puteți găsi aici